ISUS ÎN DOCUMENTELE TIMPULUI SĂU

„Dacă Dumnezeu nu există înseamnă că totul este permis și dacă totul este permis înseamnă că sîntem pierduți” - Dostoievski
Paștele – prilej de meditație și de revelație
Cum întotdeauna intrarea în primăvară coincide cu Marea Sărbătoare a Creștinătății – Paștele – indiferent de diferența dintre Paștele Ortodox și Paștele Catolic, anotimpul reînvierii naturii se înfrățește într-un mod armonios cu Învierea Domnului, conferind Sărbătorii Pascale o aură în plus, generată de simbioza dintre anotimpul solar și zămislirea miracolului care domină nu doar  lumea creștină, de aproape două milenii – Dumnezeiasca Înviere a Fiului lui Dumnezeu, ISUS CHRISTOS. Apropierea Paștelui, cu revigorarea emoțiilor și a trăirii (a cîta oară?) a multiplului eveniment sacerdotal, compus din judecarea, condamnarea la moarte prin răstignirea pe cruce, coborîrea în mormînt, Învierea și Înălțarea la Cer a lui Isus Christos, dincolo de pregătirea sufletească (post, rugăciune, frecventarea Bisericii etc.), avem prilejul să rememorăm, din punct de vedere istoric – în taină și în afara lumii dezlănțuite – drumul mîntuirii parcurs de Isus în utimele zile trăite pe acest pămînt.
Posibilitatea pe care o avem fiecare dintre noi de a ne reîntîlni cu evlavia paginilor biblice, citite într-un context special cum este acesta al Sărbătorii Pascale, fără a condiționa lectura  de un anume atașament la ideile Evangheliei, constituie, de fapt, un bun cîștigat, acest lucru (re)luminîndu-ne mintea cu flacăra candelei aprinse, metaforic, de creația faptică a Mîntuitorului Isus Christos, în puținii ani petrecuți printre pămînteni. Ceea ce vă propun eu aici nu este doar o provocare la reîntoarcerea la credința sfîntă a Religiei, ci și o adîncire a unor aspecte controversate din atît de încercata Istorie Biblică, pusă, astăzi, în perioada globalismului universal, sub semnul malefic al îndoielii și al mistificării.
Indiferent de ce parte a baricadei ne poziționăm: credincioși practicanți, admiratori ai Bisericii Creștine, necredincioși, indiferenți, farisei – întreg acest amalgam de suflete omenești trăiește de două mii de ani sub imperiul dominației învățăturii Evangheliei, punîndu-și întrebarea, fiecare la modul în care se raportează la Creștinism: „Oare cum a fost posibil?” sau „Ce dovezi aveți?”. Între aceste două borne de hotar, sub greutatea întrebării parșive, lansată cu o direcție bine intuită – derută în monolitul credinței creștine: „Ce-ar fi dacă Isus n-ar fi existat deloc?”, trăim noi, astăzi, neputînd fi indiferenți dacă această întrebare este lăsată să plutească liberă în spațiul interuman, culcînd peste noi umbra îndoielii și a mistificării adevărului biblic.
Cum în orice istoriografie, cu atît mai mult în cea biblică, autorii unor lucrări se străduiesc să scoată dovezi de necontestat cu care să-și susțină și să-și argumenteze tezele din studiul realizat, în ultima vreme, mai ales în  cocernul degringoladei educaționale a tinerei generații din mai multe țări (cu precădere a unor state din Occident), sînt vehiculate idei conform cărora „povestea” vieții și morții lui Isus n-ar fi decît ecoul unor trasfigurări ale mitului legat de semizei, moarte și reînviere, izvorîte din tradițiile mesianice iudaice. Cei care vor restructurarea realității biblice speculează existența în mai multe religii de mistere păgîne (Osiris, Attis, Dionis), prezente chiar înaintea secolului I d.Chr. – semizei care au murit (ce coincidență!) în preajma perioadei Paștelui creștin, eveniment ce coincide cu echinocțiul de primăvară, în aceste mirologii se spune că toți aceștia au înviat după trei zile.
Mergînd mai departe, într-un fel de demonstrație sui-generis, citîndu-se din legendele Antichității, unde aceste zeități au populat Pămîntul înainte de apariția lui Isus, ni se sugerează că etapele cunoscute din Biblie, cu nașterea lui Isus din fecioară, cu moartea și învierea a treia zi, nu au fost decît un mit inventat în vederea îndeplinirii unor cerințe de ordin religios. În această derută biblică, dar și de ordin moral, chiar unii analiști serioși, care iau în calcul adevărul din Noul Testament, concluzionează cam în acest mod: „În absența unei cît de mici dovezi fizice a faptului că Isus chiar a existat, această nouă teorie a cercetătorilor istorici de azi nu poate fi negată în mod argumentat”. Oare?
Isus – dincolo de Evanghelii
Ce bine ar fi fost dacă în acele timpuri în care s-au petrecut evenimentele consemnate în cele patru Evanghelii recunoscute de Biserică ar fi existat Televiziunea sau Tik-Tok-ul! Astfel, indiferent ce am crede, că Isus  a fost Fiul lui Dumnezeu sau a fost un simplu om, rămîne acest fapt cu rezonanță milenară: Isus este unul dintre cele mai importante personaje istorice, a cărui viață (cu toate implicațiile ei) continuă să aibă și în mileniul III un impact deosebit asupra omenirii. Atît istoric cît și arheologic, peste un miliard și jumătate de creștini (peste 1/5 din populația Terrei) cred în Isus, fiind gata oricînd să-ți vorbească despre El ca despre ceva foarte cunoscut. Deruta începe atunci cînd constatăm că nu deținem ceva palpabil din viața pămînteană a lui Isus, cum ar fi: un înscris original, o amprentă, oseminte, portrete din timpul vieții sale. Totuși, există două elemente care pot fi definitorii în a marca trecerea pe acest Pămînt a Mîntuitorului: bucata de lemn din Sfînta Cruce și Giulgiul din Torino. Cunoaștem povestea acestor relicve religioase, poveste țesută cu multă emoție și venerație, dar și aici au apărut îndoieli, în special generate de diferența temporală a datării acestora – cîteva secole după moartea lui Isus.
Pentru că am vorbit de Evanghelii, ca sursă unică a existenței lui Isus și a faptelor acestuia, să reamintim cele 4 Evanghelii în cauză: Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca și Ioan. Ce sînt, de fapt, aceste  evanghelii? Din punct de vedere literar, DEX-ul ne explică: 1. „Vestea cea bună despre împărăția lui Dumnezeu și despre Mîntuire, mesajul sau conținutul acesteia cuprins în predica și învățătura  lui Isus Christos”. 2. „Tradiția orală a predicii lui Isus; istoria vieții pămîntene a Fiului lui Dumnezeu întrupat; predica și învățătura lui Isus spuse în primele patru cărți ale Noului Testament, atribuite celor patru evangheliști, fiecare cuprinzînd Evanghelia (1) în întregime, dar prezentată într-un mod propriu autorului”.
Din punct de vedere istoric, Evangheliile nu sînt privite ca un tot unitar, deoarece acestea, deși tratează același subiect, au fost scrise de mai mulți autori pe baza unor legende povestite oral de-a lungul deceniilor sau chiar a unei jumătăți de secol. Scepticii pun la îndoială că acești autori ar fi auzit vreodată cuvintele Mîntuitorului rostite chiar de El.
Răzbătînd pînă la noi, prin milenii, puținele dovezi ale existenței Lui Isus trebuie analizate în contextul realității din teren: Evangheliile, așa cum le știm noi astăzi, au trecut prin mai multe mîini, fiind retranscrise în repetate rînduri, apoi traduse dintr-o limbă în alta (din aramaică în greacă, coptă și latină, sau în diferite forme ale limbii engleze), lucru care a condus la modificarea unor semnificații prin pierderea nuanțelor lingvistice. Rescrise după secole de la rostirea cuvintelor originale, de multe ori pentru a corespunde învățăturii Bisericii, totuși, în lipsa altor dovezi și înscrisuri, cele patru Evanghelii rămîn singurele surse despre viața și epoca în care a trăit și a murit Isus.
Colac peste pupăză, cum spunem cîteodată cînd apare ceva neprevăzut care încurcă lucrurile, în afara Evangheliilor despre care am scris mai sus, s-au descoperit și alte evanghelii: texte apocrife (apocrif = scriere religioasă nerecunoscută azi între cele canonice, adică nerecunoscută de Biserică – n.a.), precum evangheliile gnostice din Biblioteca de la Nag Hammadi descoperite în anul 1945 în deșertul egiptean. Pentru a vedea diferența dintre preceptele acestor evanghelii din Egipt și cele 4 amintite, să plecăm de la expresiile „gnostic”, „gnosticism”: „Curent filozofic-religios care caută să îmbine teologia creștină și filozofia elenistică tîrzie cu unele religii orientale, susținînd posibilitatea unei cunoașteri mistice”. Într-adevăr, aceste manuscrise ascunse într-un vas de ceramică în scopul protejării de influența ortodoxiei creștine din veacul al IV-lea care dorea eliminarea așa-ziselor erezii, sînt mărturie a varietății credinței creștine timpurii, oferindu-ne elemente inedite care nu se regăsesc în mai cunoscutele evanghelii după Matei, Marcu, Luca și Ioan.
De pildă – spre exemplificare a unor alte imagini create de evangheliile gnostice – iată o pagină din Evanghelia după Maria și Faptele Apostolului Filip, unde Maria Magdalena este cunoscută ca „apostolul apostolilor”, o persoană însemnată și o parteneră a lui Isus în suita sa de apostoli, pe care acesta o prețuia mai mult decît pe Simon Petru. Maria Magdalena este descrisă ca „tovarășa lui Isus”, deseori sărutîndu-l pe gură, moment ce nu se regăsește în cele patru evanghelii recunoscute, deși numele Mariei Magdalena (mai mult o figură criptică) este menționată de mai multe ori chiar decît Maria, mama lui Isus, cea dintîi fiind prezentă atît la răstignirea cît și la învierea lui Isus.
Iată, acestea au fost ipoteze care pendulează între a fi sau a nu fi un Isus, Fiul lui Dumnezeu, cel răstignit și înviat a treia zi după scripturi și înălțat la dreapta Tatălui, de unde va să vină să judece viii și morții. În continuare, prin documentele prezentate, veți putea fi și dumneavoastră, cititorii revistei „România Mare”, martorii împlinirii proorocirii divine, în centrul căreia a rămas, în lumina lui Dumnezeiască, cu adevărat, Omul și, totodată, Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul Isus Christos.
Iată dovada – Isus a existat!
După ce a fost arestat, Isus a fost dus la Anna (marele preot) care, după un scurt interogatoriu, l-a trimis la Caiafa (arhireul din Ierusalim). În ziua de miercuri s-a întrunit Sanhedrinul (Tribunal penal la vechii iudei – n.a. ), a dezbătut procesul, amînînd pronunțarea pentru joi dimineața, cînd l-a condamnat la moarte, predîndu-l apoi lui Pilat (guvernatorul roman al Iudeii – n.a.). După un prim interogatoriu, Pilat l-a trimis în aceeași zi la Irod Antipa (regele Iudeii – n.a.). acesta l-a trimis înapoi la Pilat, care în ziua de vineri l-a interogat din nou și l-a condamnat la răstignire, sentința fiind executată pe loc. În conformitate cu informațiile furnizate de apostoli, la care s-au aliat cercetătorii astronomici cu calculele lor, a rezultat că cea mai probabilă dată a răstignirii lui Isus a fost ziua de vineri, 3 aprilie, a anului 33 d. Chr., cînd a avut loc o eclipsă de lună.
În descrierea procesului lui Isus, Evangheliile sînt completate de unele izvoare necreștine, cum ar fi un Talmud dintr-un manuscris păstrat la München, sau un manuscris păstrat la Florența, deși aici apar unele inadverdențe în raport cu cele partru Evanghelii. Izvoarele cele mai credibile sînt, însă, cele istorice, astfel cum aflăm de la istoricul evreu Flavius Josephus (37 – 97 d. Chr.), care ne-a lăsat mărturie: „În acest timp a trăit Isus, un om înțelept, dacă ar trebui să-l numim om. Fiindcă el a desăvîrșit multe fapte minunate și a fost învățătorul oamenilor, care primesc cu plăcere adevărul. El a convins pe mulți evrei și de asemenea pe mulți eleni. Acesta a fost Mesia. Cu toate că în urma denunțului celor mai de vază dintre noi, Pilat l-a condamnat pe cruce, cei care l-au iubit de la început nu au încetat să-l venereze. A treia zi le-a apărult reînviat, după cum vestiră profeții divini despre el și despre alte minuni. Și neamul, numit după el al creștinilor, nu a dispărut pînă acum”.
Un document istoric de o valoare inestimabilă, atît prin autoritatea numelui autorului cît și prin apropierea temporală de anii lui Isus, este lucrarea „Analele”, autor – Tacit (Publius Cornelius Tacitus), istoric și om politic roman, care, în scrierea amintită, înfățișează evenimentele din prima parte a Imperiului (14 - 96 d.Chr.). Referindu-se la denumirea de creștini pe care și-o asumau unii dintre contemporanii săi, Tacitus scrie, printre altele: „Acest nume provine de la Christos, pe care, sub domnia lui Tiberius, guvernatorul Ponțiu Pilat l-a supus supliciului”.
Toate aceste dovezi și izvoare despre existența lui Isus aproape că pălesc în fața a 4 documente din arhive străine, descoperite în diferite biblioteci sau la Vatican. Pentru raritatea și autenticitatea acestora, chiar dacă în pagina de revistă nu le putem reproduce integral, din lipsă de spațiu tipografic, am deosebita plăcere de a prezenta unele paragrafe din aceste documente pe care le consider revelatoare și definitive în a demonstra că Isus a existat și a trăit printre oameni pînă în anul 33 al erei noastre și, totodată, consider încheiate controversele asupra „cazului” Isus, istoricii detractori trebuind să-și îndrepte energiile creatoare spre alte subiecte. Acestea sînt:
1. Raportul lui Publius Lentullus
Majestății Voastre și stimatului Senat al Romei, din partea senatorului Lentullus, guvernatorul Iudeii, Salutare!
„Am aflat că doriți să știți cele ce acum vă comunic prin această scrisoare: trăiește aici un om, care se bucură de o mare reputație de om sfînt, pe nume Isus. Poporul Îl numește Profet al adevărului, iar discipolii Lui susțin că El e fiul lui Dumnezeu, adică al celui care a creat cerul și pămîntul și toate cele care au existat și vor exista în Univers. Și, în adevăr, o, Împărate, în fiecare zi se aude de minunile săvîrșite de acest Isus. Prin unul și singurul său cuvînt dă sănătate bolnavilor și viață morților”.
În continuare, trecînd la descrierea fizică a lui Isus, guvernatorul Iudeii ne-a lăsat pagini de o desăvîrșită acuratețe, conturînd un autentic portret al celui numit „Fiul lui Dumnezeu”. Citiți și descoperiți „penelul” lui Publius Lentullus în desenarea chipului Mîntuitorului: „Este de statură mijlocie și de o frumusețe uimitoare. Privirea lui e așa de măreață încît inspiră respect în toți cei care Îl privesc și care se văd siliți să-L iubească și să se teamă de El. Părul Lui are culoarea alunei coapte, îi cade pînă la umeri și se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul nazarinenilor. (...) Privirea Lui e măreață și senină. Are ochii albaștri-vineții, vii și strălucitori. Lumina ce o revarsă fața Lui este întocmai ca lumina soarelui, încît este imposibil în a o privi cineva prea lung. (...) E foarte plăcut cînd vorbește dar foarte rar iese în lume. Cît despre învățătură, ea atrage atenția întregului Ierusalim. Cunoaște perfect toate științele, fără să fi studiat vreuna. Mulți iudei îl consideră ca fiind Dumnezeu, alții îl denunță că lucrează contra legilor Majestății voastre. Mă revolt foarte mult împotriva acestor iudei pismași. Omul acesta n-a cauzat vreodată o nemulțumire cuiva”.
Scris în Ierusalim. Crugul x, luna a noua.
Al Majestății Voastre preasmerit și supus servitor, Publius Lentullus, Proconsulul Iudeii.
(Scrisoarea a fost descoperită în Anglia, într-o bibliotecă particulară, în jurul anului 1865, fiind publicată pentru prima dată într-un cotidian englez).
2. Raportul lui Pilat, Guvernatorul Roman al Iudeii, către Cezarul Tiberius
Nobile Suverane, Salutare!
„Cauzele care au provocat acea tulburare din Ierusalim au fost în legătură cu moartea lui Isus din Nazaret, și evenimentele care au avut loc în provincia mea acum cîteva zile, au fost de un astfel de caracter, care mă face să vi le raportez în detaliu, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta națiunii noastre: căci se pare că, în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispășiți”.  După aceste prime rînduri din care rezidă o îngrijorare supărătoare pentru Guvernator, Pilat trece la descrierea persoanei lui Isus, într-un complex de împrejurări locale, în care pune față în față conduita exemplară a lui Isus cu atitudinea fariseilor și cărturarilor, pe care Nazarineanul îi numește cu sintagma: „Voi, pui de vipere”.
Din cuprinsul acestui Raport detaliat, aflăm că Pilat l-a chemat la el pe Isus și l-a sfătuit să nu mai provoace populația, astfel i s-ar putea întîmpla ceva  rău: „Isuse din Nazaret, eu ți-am dat, timp de trei ani de zile o mare libertate de vorbire și rău nu-mi pare. Cuvintele tale sînt ale unui om învățat. (...) Totuși nu pot să ascund de la tine că predicile tale au stîrnit mari și puternice dușmănii contra ta. (...) Rugămintea mea, deci, nu zic porunca mea, este ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă și să înconjuri de a mai jigni mîndria dușmanilor tăi, ca să nu se răscoale populația stupidă în contra ta și să mă silească pe mine să întrebuințez mijloacele justiției”.  Din acest punct, scrie Pilat, au apărut controverse între cei doi, Isus necăzînd în capcana întinsă de Guvernatorul roman, pentru liniștea lui și a soldaților care îl apărau. Iată ce află Împăratul de la Roma despre reacția „ciudată” a lui Isus la „Instructajul” celui ce avea să-l condamne ulterior.
„Nazarineanul a răspuns liniștit: «Prinț al pămîn­tului, cuvintele tale nu sînt din adevărata înțelepciune. Spune furtunii: Stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îți va răspunde: Eu trebuie să mă supun legilor Creatorului. Numai singurul Dumnezeu cunoaște încotro merge furtuna. Adevăr, zic ție, înainte de a înflori rozele Saronului, sîngele Celui Drept va fi vărsat», continuă el cu emoție”. După un dialog savuros, în care Isus nu s-a lăsat înduplecat, Pilat s-a enervat și a încercat să-l pună la punct pe Isus: „Tu mă obligi ca simpla mea dorință să o schimb în poruncă? Siguranța provinciei, care este încredințată îngrijirii mele, cerea aceasta”.
În continuare, pe alte pagini, Pilat îi scrie Împăratului, cu lux de amănunte, dominat încă de o tristețe macabră, despre revolta iudeilor și cerințele acestora de a-l crucifica pe Isus, Guvernatorul lăsîndu-se învins de puhoiul de răzvrătiți. Imaginea descrisă este semnificativă pentru drama prin care, fără să știe, trecea omenirea: „M-am întors la Pretoriu, întristat și plin de gînduri, care mă frămîntau. Urcîndu-mă pe trepte, se puteau vedea încă stropi de sînge, care curseseră de la Nazarinean. După un timp, a venit la mine un bătrîn cu o grupă de femei plîngînd, care rămăseseră la poartă, iar el se aruncă la picioarele mele, plîngînd cu amar. Este foarte mișcător să vezi un om bătrîn plîngînd. L-am întrebat ce vrea! El mi-a zis: «Eu sînt Iosif din Arimateea: am venit să cer de la tine îngăduință de a îngropa pe Isus din Nazaret». I-am zis: «Cerința ta se va împlini». Atunci, primind raportul că Isus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostași și să supravegheze înmormîntarea, ca să nu fie împiedicată. Mai tîrziu cu cîteva zile, mormîntul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia  că Isus s-a sculat dintre morți, după cum prezisese el. (...)Acesta este cuprinsul raportului și rămîn al Majestății voastre supus, cu respect și smerenie, Guvernatorul Ponțiu Pilat”.
Făcut în Ierusalim în a 28-a zi a lunii martie (anul 4147 de la creație). (Documentul de mai sus a fost găsit de un student german în Biblioteca Vaticanului).
3. Textul complet al condamnării lui Isus la moarte.
După o introducere în care se fixează datele calenda­ristice ale evenimentului și se amintesc personalitățile romane și iudaice ale căror nume rămîn în Istorie pentru crima pe care a generat-o și au înfăptuit-o, în document se specifică: „Eu Ponțiu Pilat, procuratorul din Imperiul Roman în sala înalților prinți, con­damn și autentific cu pedeapsa de moarte pe cruce, pe numitul de popor Isus Nazarineanul Christos,  om răsculător contra legilor lui Moise și contra Majestății sale Tiberius Cezar și rege al ro­manilor. Ordon și hotărăsc moar­tea lui prin răstignirea pe cruce, dimpreună cu alții, după obiceiul celor condamnați din mulți­mea poporului bogat sau sărac, pentru aceea că n-a încetat a face răscoală și pagubă în Iudeea, prin aceea că se face pe sine Fiul lui Dumnezeu și rege al Ierusalimului și pentru că amenință distrugerea Ierusalimului și a sfîntului templu și pentru că a refuzat să plătească tribut Cezarului și pentru că a îndrăznit să intre în Ierusalim cu ramuri de finic și mulțimea îl aplauda ca pe un rege intrînd în Ierusalim și în sfîntul Templu”.
După cîteva indicații (coroana de spini, ducerea propriei cruci, lovirea lui pe „drumul crucii”, inscripția, în evreiește, grecește și latinește, de pe cruce), pe acest act sînt trecute numele a 14 martori, a 3 judecători romani, a 3 mari preoți și a unui supraveghetor. Documentul este datat: Ierusalim 23 martie anul 1447 de la creație.
(Documentul de mai sus a fost descoperit din întîmplare în anul 1509, în orașul Ameula, din Italia, „într-o piatră frumoasă ce se afla într-o ladă de fier în care era o altă lădiță de marmură foarte bine conservată”).  Limba în care era scris era ebraica. Pentru prima dată a fost publicat la Constantinopol, în anul 1851. Tradus din limba greacă, în anul 1878 a fost publicat în limba bulgară, la Rusciuc (Ruse, de azi). Ulterior a apărut și în limba română.
4. Scrisoarea soției lui Pilat din Pont, Claudia Procula, adresată prietenei ei, Fulvia Romelia.
După unele destăinuiri de familie, soția lui Pilat îi descrie prietenei ei de departe cum a asistat la învierea unei fete de iudei care murise în brațele mamei acesteia, cel care săvîrșise minunea era chiar Isus, descris astfel: „Eu mi-am ridicat ochii ca să-l privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la el spre pămînt, ca dinaintea Soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea lui era luminată, iar în jurul capului se formase o strălucire care părea ca o coroană, iar părul lui se lăsa pe umeri, potrivit cu obiceiurile locuitorilor din Nazaret”.
După ce a aflat de la soțul ei cine era acest om misterios, Claudia îi descrie Fulviei scena judecării lui Isus de către Pilat sub presiunea furibundă a mulțimii iudeilor, moment în care a încercat să-l salveze pe Isus, stăpînită de întîlnirea cu acesta și de un vis din noaptea precedentă. Iată acest pasaj dramatic: „Ponțiu părăsi sala judecății fără întîrziere și veni a mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui zicînd: «Pentru tot ce ți-e mai drag și mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfîntă a unirii noastre, să nu te faci părtaș la vărsarea sîngelui acestui neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor. (...) Păzește-te a nu ridica preaputernica ta mînă împotriva lui! Crede-mă, că numai o singură picătură a acestui sînge va cauza în veșnicie osîndirea ta»”.
Finalul scrisorii este nu atît de înduioșător cît sincer și plin de învățăminte, dar, mai ales, configurează statului lui Isus astfel cum îl prezintă cele 4 Evanghelii. După informația cu judecarea și moartea lui Isus, așa cum cunoaștem și noi, expeditoarea scrisorii își anunță prietena de epocalul eveniment: „Astfel s-a terminat acea zi fatală! Isus a fost înmormîntat într-un mormînt, într-o peșteră săpată în piatră, iar la ușa peșterii s-au pus santinele de pază. Dar acum află, Fulvio! A treia zi, în plină strălucire, mărire și triumfător, el se arată deasupra acestui oraș. El a înviat. Împlinind prezicerile ce s-au făcut cu privire la el și triumful prin biruință asupra morții, el s-a arătat ucenicilor și prietenilor săi și mai pe urmă el a apărut la o mare mulțime de oameni din popor”.
Condamnarea pe nedrept a lui Isus a adus nori negri asupra familiei lui Pilat, situație de viață în derivă, explicată astfel de soția guvernatorului  „După cîteva luni, Ponțiu a fost obligat să demisioneze din postul care-i oferise atîta autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinînd din oraș în oraș. El purta cu sine în toată împărăția greutatea umilirii și întristării sale și a chinurilor descurajării lui sufletești. Eu am mers împreună cu el, dar cum era viețuirea mea cu el? Prietenia familială a vieții conjugale nu mai este între noi; el vede în persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui; eu, de asemenea, văd în el chipul și crucea plină de sîngele Aceluia pe care el – nefericitul și nelegiuitul judecător – L-a osîndit. (...) Nu peste mult timp, copilul meu a murit în brațele mele, dar eu nu l-am plîns. Fericitul! El a murit ca fericit, scăpînd de blestemul care ne urmărește, el a descărcat din spatele lui uriașa povară a numelui tatălui său. (...) Iartă, Fulvio! ! Și te rog să plîngi și tu, care mă dorești. Să-ți ajute dreptul judecător Dumnezeu și să-ți dea, cît mai repede, toată fericirea pe care noi o dorim una alteia. Scuză-mă! Claudia”.
(Originalul acestei scrisori se află la Vatican, de unde, pe la 1643, a fost copiată și trimisă episcopului Dionisie al Constantinopolului, care a publicat-o).
Încărcați cu aceste cunoștințe și certitudini, acum, în Sfînta Săptămînă Mare, putem aștepta cu rugăciuni ziua de Duminică, în care, cu sufletul curat și fără îndoieli, putem rosti, din inimă: CHRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
GEO CIOLCAN