Una dintre cele mai importante porunci ale Decalogului biblic este „Să nu minți!”. E vorba de porunca a 9-a, care, în mod exact, sună astfel: „Să nu mărturisești strîmb!”. Noi, românii, am simplificat-o întrucîtva, păstrînd, însă, esența interdicției divine. Minciuna este o urîciune înaintea Domnului. Viața noastră pendulează între plus și minus, între bine și rău, între drept și nedrept, între adevăr și minciună. Deși oamenii mereu își complică viața, alegînd variantele cele mai proaste.
În existența noastră de zi cu zi, în drumurile noastre întîlnim semeni cu care, de fapt, nu semănăm cîtuși de puțin, fiindcă aceștia parcă au pe dracul în ei, dezvoltă energii negative  și au o natură conflictuală care îi transformă în factori dizolvanți. Îi vedem și îi auzim, ne izbim de comportamentul lor, ne ajung, apoi, la cunoștință tot felul de intrigi, bîrfe și alte mîrșăvii și, pur  și simplu, ne crucim de ceea ce le poate pielea! „Uite ce zăcea și-n ăsta!” – exclamăm din ce în ce mai des, cînd ne dăm seama că un om pe care l-am ajutat, sau, măcar, căruia i-am vorbit frumos și nu i-am făcut nici un rău, întoarce către noi o față hidoasă. Acest șoc l-am trăit, din plin, în perioada imediat următoare evenimentelor sîngeroase de la 22 decembrie 1989, cînd unii oameni, cărora le făcusem numai bine, s-au comportat ca niște bestii. În ceea ce mă privește, reprezentarea plastică cea mai grăitoare pentru această tipologie este personajul principal din filmul „Exorcistul”, al lui Friedkin, care făcea spume verzi la gură, își rotea capul cu 180 de grade pînă îi ajungea gura la ceafă  și viceversa, apoi înjura și blestema cu o voce gravă, vocea diavolului ce pusese stăpînire pe trupul și sufletul său. Puțină lume știe că personajul posedat de diavol, din filmul „Exorcistul”, a avut un model real, și anume o adolescentă din România de la începutul Secolului XX, cercetată la vremea aceea de tot felul de specialiști români și străini datorită fenomenului de „Poltergeist” – adică mișca obiectele doar cu privirea, deforma lucruri, spărgea geamuri prin concentrarea gîndului  și tot felul de alte ciudățenii „psihotronice”, care i-au băgat în sperieți pe oameni și au făcut-o celebră în toată lumea.
Necuratul există, desigur, și a recunoaște asta nu este deloc o dovadă de promiscuitate, ori de lipsă de cultură – așa cum prea des se grăbesc unii să-i ironizeze pe oamenii simpli care, ce-i drept, nu știu ei prea multă carte, dar au „școala vieții” și sînt pățiți. Lumea de dincolo există, și ea, fără nici un fel de îndoială, iar exemple avem cu nemiluita de-a lungul Istoriei. Poate că cel mai grăitor dintre toate este documentul cunoscut sub numele „Cartea lui Enoh”, text religios considerat apocrif și, din păcate, neluat în seamă de către înțelepții care, în Secolul II după Christos, au asamblat fasciculele Bibliei. Asta, deși ceea ce istorisește Enoh despre „Civilizația lui Dumnezeu”, pe care a vizitat-o, nu diferă cu nimic de „Cartea lui Ezechiel”, ce figurează, la loc de cinste, în Vechiul Testament. Acest Enoh a fost un personaj real, fiind al șaptelea Patriarh biblic, de la Adam, și tată al celebrului Matusalem, cel care a trăit 969 de ani. Dar, iată citatul biblic: „La vîrsta de șaizeci  și cinci de ani, Enoh a născut pe Matusalem. După nașterea lui Matusalem, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani  și a născut fii  și fiice. Toate zilele lui Enoh au fost trei sute șaizeci  și cinci de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu”. Așadar, Enoh s-a înălțat la cer, deci n-a murit și n-a cunoscut putrezirea trupului. Fiindcă  și asta e o problemă a noastră, a oamenilor. Nu sîntem foarte siguri  și nu avem dovezi prea multe că sufletul e nemuritor – dar sîntem absolut siguri că trupul moare și putrezește ca o ruină în umezeala și întunericul pămîntului.
Am pomenit de Enoh întrucît înălțarea lui la cer face și mai credibilă o altă înălțare la cer, săvîrșită după cîteva mii de ani: cea a lui Isus Christos, care a făcut cu mult mai mult decît a umblat cu Dumnezeu, el fiind chiar Fiul lui Dumnezeu. Repet ceea ce am afirmat cu alt prilej: eu consider că neincluderea „Cărții lui Enoh” în Biblie, precum și incendierea, de două ori, a Bibliotecii din Alexandria reprezintă pierderi incomensurabile pentru civilizația umană; dacă toate acestea ar fi fost evitate, Omenirea ar fi avut telefon, radio, televizor și aviație încă din vremea Renașterii, de acum cca. 500 de ani. Dar, pesemne că acesta a fost Planul lui Dumnezeu: să ne deschidă ușa revelațiilor încet-încet, toate la timpul lor. Am fi avut toate acele cuceriri mai devreme, dar, în Secolul XVIII, probabil, ne-am fi făcut Planeta țăndări.
Așa  și cu lumea de dincolo, despre care vorbeam și despre care sînt convins, 100%, că există. La fel cum era convins și Camille Flammarion, care nu era vrăjitor sau astrolog, ci un mare savant, ce a revoluționat astronomia. El a dat sfoară în lumea largă, la cumpăna Secolelor XIX și XX, pentru ca oamenii care au avut experiențe paranormale  și, mai ales, au primit mesaje de dincolo de moarte, de la ființele dragi, să-i scrie la Paris, să-i comunice tot ce s-a întîmplat. Rezultatul: nu mai puțin de 4 cărți senzaționale, tipărite, cu cca. 10 ani în urmă,  și la noi, selectiv, într-un singur volum, intitulat chiar „Mesaje de dincolo de moarte”. Desigur, mi se poate spune că evidențele sînt extrem de puține și sporadice, așa e, dar atîta încuviințează Dumnezeu, deocamdată, să aflăm. Vă dați seama cum ar arăta viața noastră dacă spiritele care ne guvernează, ori alte entități din lumea de dincolo, ar sparge, clipă de clipă, frontiera dintre aceste universuri și ne-ar vizita în permanență, ori ne-ar sufoca, uneori, cu prezența, cu dragostea, cu sfaturile lor? Aceea n-ar mai fi viață, ci coșmar. Toate la timpul lor. Însă oamenii trebuie cultivați. Ei trebuie să primească învățătura cea rară  și bună, care să-i apropie de esența fenomenelor.
„Poarta galactică” ce duce către această „Curte a miracolelor” este Biblia. Nu întîmplător, Cartea Sfîntă este considerată temelia înțelepciunii. Fiindcă ea nu e doar cea mai importantă carte de religie, de cultură, de știință – ea este chiar cuvîntul lui Dumnezeu. Aș putea spune că Biblia e Jurnalul intim al lui Dumnezeu. Al singurului Dumnezeu care ne-a creat, ne iubește, e gelos  și e nemărginit în generozitatea Lui. Cine Îl are pe Dumnezeu în inima sa, nu se teme nici de oameni, nici de fenomene atmosferice, nici de alte nenorociri. De bună seamă, e greu de înțeles asta în copilărie sau la tinerețe. Natura umană își cere drepturile ei, trebuie să fie lăsată să se desfășoare, să-și consume energiile, să cîștige forță  și înțelepciune. Ca om care a trăit, pe viu, perioada anilor ’50 - ’80 ai Secolului XX pot depune mărturie că nu s-a ales nimic bun din odraslele nomenclaturii de atunci, care au fost o generație de trîntori. Pînă la urmă, tot copiii oamenilor simpli și amărîți au răzbit în viață, fiindcă ei au știut, de mici, ce înseamnă o felie de pîine prăjită pe plită, unsă cu untură  și frecată cu un cățel de usturoi, care s-au hrănit cu dude, cu corcodușe, uneori și cu flori de salcîm și au cunoscut prețul de sudoare și lacrimi al muncii părinților, avînd o educație spartană. Mai toți premianții din școală s-au ratat, iar în viață au răzbit copiii cu personalitate și greu încercați. Iată de ce e nevoie de o descătușare a energiilor latente ale acestui popor care, în straturile cele mai adînci, are zăcăminte aurifere! Pe astfel de oameni de la sate, din tîrgurile provinciale și de la periferiile marilor orașe mă voi baza atunci cînd, cu ajutorul bunului Dumnezeu, voi deveni întîiul președinte creștin al României. Poporul Român e genial, iar resursele sale umane sînt inepuizabile.
Începutul Mileniului III ne găsește într-un moment foarte delicat: practic, tineretul țării e pe muchie de cuțit și, dacă nu sîntem atenți, o poate lua razna de tot! O nouă generație de tineri bate la porțile afirmării, încercînd să iasă din criza de identitate în care se zbate, dar cum o face? Lăsîndu-se antrenată în cea mai jenantă subcultură, cea a manelelor, a dansurilor orientalo-țigănești, a petrecerilor deochiate, a violurilor, a unui limbaj de gang, care desfigurează dulcea limbă română, în fine, a drogurilor, a prostituției, a curselor de bolizi pe două sau pe patru roți. Ce muncesc acești tineri? Din ce trăiesc ei și de unde au bani pentru vehicule atît de scumpe, pentru droguri, țigări, băuturi, bijuterii, voiajuri peste hotare? În bună parte, ei provin din familii bogate, numai că eu știu bine cum s-au realizat aceste bogății. Eu știu, la fel de bine, că familiile bogate fac un rău imens țării nu numai pentru că fură, ci  și din cauza faptului că livrează societății copii gata corupți. Am mai spus-o  și o repet: atunci cînd va scăpa din cușcă, generația „Big Brother” o să ne dea în cap! Niciodată n-a domnit în sistemul educațional românesc un haos atît de cumplit ca acum! Iar cele mai multe ziare, posturi de Radio  și de Televiziune contribuie, din păcate, la îndepărtarea tinerelor vlăstare de tabla de valori a unei vieți morale, a traiului în cultul dragostei față de Dumnezeu, a respectului pentru părinți  și profesori, în cultul muncii, al iubirii de țară. Nici un surogat, nici o paradă a modei, nici o colonie de nudiști, nici un raliu al bolizilor, nici un limbaj șocant – ei, bine, nici una dintre aceste false icoane nu poate înlocui o educație normală  și solidă. Adică o educație care să ferească tînărul de anturajele rele, de ispitele înșelătoare ale unei existențe cu turația la maximum dar, vai, cu treziri cumplite, cu accidente sau pedepse penale ireversibile, care îl pot marca pe imprudent pentru tot restul zilelor. Fiindcă, cel puțin la noi, în România, pușcăria nu re-educă, ci distruge și ce mai era bun în om.
Este de la sine înțeles că nu se poate generaliza și, uneori, trebuie să vorbim de la caz la caz.
Înainte de a da un mesaj tineretului, eu mă adresez vouă, celor maturi  și loviți de talazurile vieții. Pentru posibilul naufragiu al tinerei generații noi toți sîntem de vină: și părinții care n-au timp, sau nu se pricep să asigure educația necesară, și dascălii, și Biserica, și Armata, și clasa politică, și mass-media. Mă refer la acea presă mincinoasă, care deformează realitatea și încearcă, din răsputeri, să împiedice venirea la Putere a forțelor cinstite și justițiare ale Neamului Românesc. Tînăra generație e pe marginea prăpastiei. Să o ferim de cei care nu știu altceva decît să mintă, să înșele, să învrăjbească, să fure, să întrețină un climat de ticăloșie morală! Să deschidem ochii și mintea tinerei generații asupra gloriei lui Dumnezeu – singurul izvor adevărat de frumusețe, de adevăr  și înțelepciune. Nu doresc să devin vreun unchieș sfătos, dar am văzut  și am trăit prea multe în viața mea ca să pot sta pasiv în fața acestui fenomen de alienare  și abrutizare a societății românești. Așa încît, ca președinte fondator al celei mai sănătoase forțe politice din Istoria modernă a țării, am datoria de conștiință de a trage un semnal de alarmă  și de a striga, din adîncul ființei mele: Opriți crimele  și atrocitățile! Stop mizeriei materiale  și spirituale! Un „NU” hotărît barbarizării societății românești! Înapoi la Biblie și la valorile eterne ale Poporului Român!
CORNELIU VADIM TUDOR
(Textul a fost citit la Radio România,
la 13 august 2004)