Argument
Scriu aceste rînduri la o săptămînă de la înmormîn­tarea reginei Elisabeta a II-a. Deși nu sînt un regalist – republica este, după părerea mea (în context cu dezvoltarea generală a istoriei), sistemul politic și social care poate asigura dezvoltarea unei societăți echilibrate, fără poli de putere cu „pretenții” divine – am fost conectat, timp de 10 zile, la nebunia generală care a cuprins Mapamondul. Am fost martorii unor desfășurări de forțe mediatice aproape fără precedent în arealul evenimentelor mo­narhice similare, întrucît de­monstrația de adulație, cred, a tuturor faraonilor egipteni, luați la un loc, nu a atins magnitudinea înregistrată la moartea reginei Elisabeta a II-a. Desigur, nu toată vînzoleala internațională a constituit o fațadă a adulației umane față de capul încoronat, dispărut, așa cum s-a putut vedea cu ochiul liber, o bună parte a mișcărilor stradale au avut conturul unor circumstanțe cu caracter emoțional, profunzimea „suferinței” în masă fiind mai mult de ordinul din sfera ricoșeului decît din atașamentul față de persoana în cauză.
La urma urmei, pînă la un punct – în ceea ce ne privește pe noi, românii, a fost ceva firesc și uman – i-am înțeles pe britanicii care și-au plîns regina – cel mai longeviv monarh al coroanei britanice (70 de ani de domnie).
Tradiția monarhiei în Anglia, apoi în Marea Britanie, ține de dinainte de anul 1000, din 1689 devenind monarhie constituțională, aceasta consolidîndu-se începînd cu anul 1707 cînd, prin unirea politică între regatele Angliei și Scoției, titulatura țării devine Regatul Unit. Vîrsta înaintată a reginei (96 de ani), etapa ei de domnie (70 de ani) – elemente naturale, la care se adaugă unele calități (native sau dobîndite): echilibru, înțelepciune, limpezime în idei, cooperare, stoicism etc., au fixat-o pe regina Elisabeta a II-a în mentalul colectiv al locuitorilor Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, precum și ai unor țări foste colonii britanice, ca Regină Mamă, cea care le-a dirijat și le-a vegheat viața și activitatea, timp de 70 de ani.
Sigur că, mai ales într-un moment de despărțire de o persoană oficială a cărei figură națională a devenit emblematică, prin prisma considerentelor enumerate mai sus, demersul colectiv poate îmbrăca forme exagerate de exprimare, hiperbolizarea calităților și amintirii defunctei părînd un lucru natural, care nu scandalizează opinia publică, umbra doliului național acoperind, uneori, gîndirea lucidă și manifestările exagerate. Acestea fiind doar niște trăiri de moment, raportate la cadranul schimbător al sensibilității umane, nu această latură m-a determinat (mai corect spus, nu numai aceasta) să scriu acest material, ci seria de atitudini și manifestări (unele dintre acestea cu trimiteri directe la România), chestiuni ce sfidează realitatea istorică, încercînd să deturneze opinia publică de la relitatea sumbră a prezentului sau să șteargă cu buretele nesimțirii pagini luminoase din Istoria relațiilor externe ale României, înainte de decembrie 1989.
Aceste derapaje (unele previzibile, altele, insalubre și nocive) m-au determinat să scriu acest material, deși subiectul nu făcea parte din portofoliul subsemnatului, de materiale publicistice. Pornind de la motivația de mai sus, căreia i se adaugă credința că românii nu sînt proștii Europei, încît să stea pasivi și să înghită mereu, mereu, neroziile care se spun despre noi (de multe ori chiar de către unii conaționali), am conceput articolul de față, care – atenție! – nu se vrea (și nici nu este) un atac la personalitatea reginei Elisabeta a II-a sau la regimul politic al Marii Britanii. Este, pur și simplu, o luare de poziție a unui jurnalist român, în contextul internațional declanșat de moartea și de funeraliile blîndei regine Elisabeta a II-a. Atîta tot. Restul – conexiuni și extrapolări istorice, care orientează cititorul și spre un alt punct cardinal decît cele bătătorite în ultimele două săptămîni...
Puțină istorie
Istoria monarhiei britanice este una de excepție. Chiar dacă drumul a fost presărat cu mari conflicte de tot felul (revoluții, războaie între țări, războaie civile, lupte fratricide, trădări etc.), datorită unor personalități ajunse pe tronul regal succesiunea monarhică a avut continuitate, cu cei cîțiva suverani de excepție (Henric al VII-lea, Elisabeta I, Regina Victoria și, nu în ultimul rînd, Regina Elisabeta a II-a), regatul britanic – indiferent ce întindere a avut, la un moment dat – a supraviețuit. Desigur, și costurile au fost pe măsură. Să nu uităm că seva principală de care regatul britanic a avut nevoie să pompeze în arterele Imperiului a venit din cele peste 50 de state – colonii ale coroanei britanice, din care, chiar dacă a fost deposedat în Secolul al XX-lea, printr-o formulă hibrid, de colonii, a luat ființă Commonwealth-ul, trăitor și în prezent, chiar dacă unele state au început să „miște în front”.
Cele 54 de state și teritorii care însumează o suprafață de aproape 30 de milioane de km.p., întinse pe 5 continente, au o populație de peste două miliarde și jumătate de locuitori. Numite ca „asociate în mod liber”, după cel de-al II-lea Război Mondial (de bine ce le era!) unele dintre colonii s-au manifestat prin ample mișcări de independență (India, Africa de Sud – aceasta din urmă revenind la organizație). Probleme asemănătoare au mai creat și Gambia, Insulele Maldive. Documentele de funcționare a acestei uniuni sînt destul de stufoase pentru a le evidenția; ceea ce contează însă, în atragerea acestor state și teritorii într-un amalgam de foste colonii sînt, în primul rînd, facilitățile oferite în cadrul schimbului de mărfuri, alte cauze putînd fi concentrate în zona gri a oferirii de sprijin militar, într-o anumită situație de criză. Așa cum este descris acest termen în „Enciclopedia Universală Britannica”, vol. IV, pag. 158, totul poate fi de bun augur (dacă, în paranteză, fie zis, s-ar trece cu vederea jecmănirea timp de atîția ani a fostelor colonii, cu imense pierderi de vieți omenești, cauzate de boli, de sărăcie și de asuprire): „Commonwealth sau Commonwealth of Nations: Asociație liberă de state suverane din care fac parte Anglia și mai multe din fostele sale colonii, care au decis să mențină legăturile sale de prietenie și cooperare. Asociația a fost înființată în 1931 prin Statutul de la Westminster, sub numele de British Commonwealth of Nations. Ulterior, i s-a schimbat atît numele, cît și statutul, fiind incluse și națiuni independente. (...) Monarhul britanic este conducătorul simbolic al organizației, iar odată la doi ani se organizează o întîlnire a celor 50 (54)  de șefi de guvern”.
Mergînd la concret, dincolo de Enciclopedie, astăzi, din cele 54 de state și teritorii din acest conglomerat, doar Rwanda și Mozambic nu au făcut parte inițial din Imperiul Britanic. Cîteva nume de state în această situație: Cipru, Malta, Jamaica, Barbados, Grenada, Republica Dominicană, Belize, Nigeria, Uganda, Gambia, Camerun, Malaysia, Bangladesh, Australia, Sanoa, Papua Noua Guinee, Nauru. Țări precum Barbados și Mauritius au înlăturat-o pe regina Elisabeta a II-a din funcția de șef de stat. După moartea reginei, s-a constatat un val de mișcări naționale, în vederea organizării de referendumuri pentru a trece la statutul de republică și a ieși de sub tutela Marii Britanii (Australia, Noua Zeelandă, Jamaica, Saint Vicent și Grenada), mai multe guverne din țările care compun, astăzi, Commonwealth-ul nedisimulîndu-și nemulțumirea de a-l recunoaște ca „șef” suprem pe noul monarh al regatului, Charles al III-lea.
Privind înapoi, pe scara istoriei, descoperim mai multe pete negre în dreptul sacru al monarhilor britanici, cinismul unora și disprețul față de popor aducînd prejudicii pe durată lungă dinastiei regale britanice. Un exemplu care se încadrează în acest stereotip (uman și regal) a fost Charles I, care a domnit între anii 1625 – 1649. Acest rege a vrut să domine în regat printr-o putere absolută, iar pe plan economic a introdus taxe exagerate (bani necesari susținerii războaielor din colonii), în plan politic sfidînd activitatea Parlamentului. După mai multe tevaturi, printre care și un război civil, a sfîrșit printr-o arestare și judecare pentru crima de înaltă trădare, pedeapsa fiind executarea acestuia în ianuarie 1649.
Moștenirea reginei
Cu toate că testamentul reginei Elisabeta a II-a rămîne o necunoscută totală timp de aproape un secol (cui mai folosesc, după 90 de ani, diversele înscrisuri și succesiuni consemnate în acest document?), în prezent, după estomparea momentului pierderii suveranei, istoricii și analiștii politici încearcă să capitalizeze date și lucruri care s-ar putea încadra în așa-zisa moștenire a reginei, chit că o mare parte a acestei sintagme are un conținut imaterial, cu ecou redundant, ce se propagă din primii ani de domnie ai reginei.
Pentru că, totuși, „nemaipomenita”, „magnifica”, „unica”, „nemuritoarea” regina Elisabeta a II-a a trăit (și a fost suverana unui Imperiu, fiind contemporană cu evenimente, întîmplări și situații la care, datorită funcției sale, nu trebuia să rămînă spectatoare), iată că – dincolo de  funeraliile de o înaltă clasă, presa din Occident vine cu note critice la adresa suveranei, în contextul mai larg al unor manifestări din cadrul întregului regat și al statelor subordonate. În prim-plan se situează indiferența reginei Elisabeta a II-a la suferințele pricinuite milioanelor de locuitori din fostele colonii britanice în timpul predecesorilor săi, gest care s-a manifestat în măsura în care aceste colonii își proclamau independența. În aceste momente, considerate unicitate istorică, regina se afla în postura ideală de a se distanța de acțiunile de tip imperial ale înaintașilor săi. O tăcere diplomatică s-a așternut, însă, peste drama a milioane de oameni, și răceala ținuturilor de peste Canalul Mînecii s-a metamorfozat într-o tăcere regală, văduvită de condenscendența față de foștii supuși – tăcerea care poate fi interpretată sub diferite forme: ignoranță, cinism, conservatorism. Să fie clar – regina Elisabeta a II-a nu a comis nici una dintre crimele din coloniile Marii Britanii – deși rămîne un mister regal în ce măsură a știut regina de reprimarea extrem de violentă a rebeliunilor din Cipru, Yemen și Kenya.
Ca un fel de corolar al acestor suspiciuni, în demersul mass-media de a descifra și altă față a reginei atît de adulate de o masă de oameni neinformați îndeajuns sau refractară la alte aspecte decît cele cu iz emotiv și emoțional, ziarul Politico concluziona, în tangență cu ipotezele de mai sus: „Nu există nici o scuză, nici un regret, nici o reparație, nici o responsabilitate morală și nici o recunoaștere din partea reginei Elisabeta a II-a pentru crimele care au fost comise în numele coroanei”.
Pentru a demonstra poziția inactivă a reginei în anumite etape ale istoriei regatului – aceasta nereușind să treacă dincolo de imaginea ei ca simbol – presa internațională reamintește un moment în care „glonțul a trecut pe lîngă propria-i ureche” (cum se spune în popor) – anume, 18 septembrie 2014, dată la care a avut loc, în Scoția, referendumul pentru independența acestei țări și ieșirea ei din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Norocul a fost că, la întrebarea de pe buletine: „Ar trebui Scoția să fie un stat independent?”, din cei 3.623.344 de scoțieni care s-au prezentat la vot (aproape 85% din totalul populației), 55,3% au spus „Nu”, iar 44,7% au spus „Da”; astfel, Scoția a rămas în componența Regatului. Problema reginei Elisabeta a II-a? Nu a putut face nimic pentru a împiedica acest referendum care ar fi putut da un alt contur regatului pe care îl stăpînea! Deci, ce acoperire are sintagma: „Regina e atotstăpînitoare”?
Moștenirea pe care a lăsat-o regina Elisabeta a II-a (în afară de bani și de proprietăți, care nu ne interesează și nu intră în profilul acestui material), îl scoate în prim-plan pe actualul rege, Charles al III-lea. Despre fostul prinț Charles – actualul rege al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord – nu este nevoie de prea multe fraze spre a descrie aventurile anterioare acestui moment din viața lui și a regatului, cel mai nociv moment fiind cel legat de divorțul de prințesa Diana, de moartea acesteia, nelămurită complet nici pînă în zilele noastre, și de căsătoria cu fosta amantă, Camilla, aceasta fiind în anturajul lui Charles de cînd avea 20 de ani. Acest segment sumbru din biografia actualului rege Charles al III-lea face ca domnia sa asupra supușilor din Commonwealth să creeze crevase încă din primele zile ale acesteia. Concret. Potrivit declarației de la Londra, din 1949, document semnat de către șefii statelor componente ale Commonwealth-ului, la moartea reginei Elisabeta a II-a, succesorul său nu poate deveni în mod automat șeful acestei comunități, fiecare șef de stat decizînd în privința unui suveran, în afara fostei regine.
Lipsit, într-o proporție considerabilă, de popu­lari­tatea mamei sale, regele Charles al III-lea se confruntă cu dorința unor state de a renunța la monarhie și a deveni republici independente. În prezent, acest vînt de libertate se simte în țări precum Antigua și Barbuda, Insulele Solomon, Bahamas, Papua Noua Guinee, Saint Vincent și Grenada. O fațetă a manifestării de presupusă respingere a acceptării regelui Charles al III-lea în cadrul conglomeratului numit Commonwealth este și cazul Australiei. De data acesta, respingerea s-a materializat în domeniul tipăririi și circulației banilor. În ce mod? În Australia, bancnota de 5 dolari australieni (cea mai circulată din țară) are tipărit pe ea chipul reginei Elisabeta a II-a. Acum, după moartea reginei, guvernul australian a decis că imaginea reginei nu va fi înlocuită cu cea a actualului rege Charles al III-lea, ceea ce dă apă la moară unor analiști politici să sugereze că Australia își va schimba statul, devenind republică.
Oricum vor evolua evenimentele, cu antecedentele personale și cu scandalurile din familia regală lărgită (deraieri imposibil de acceptat în tradiția sacerdotală a regalității britanice), prevăd, nu peste mult timp, cutremure sociale și politice în cadrul statelor care orbitează în jurul Marii Britanii. Odată cu dispariția reginei Elisabeta a II-a, s-ar putea să dispară și acel liant național, de sorginte victoriană, care a sudat regatul, locul acestuia fiind luat de intrigi și can-can-uri sau, și mai rău, de revolte populare.
Apropo de regele Charles al III-lea: poate unii români se vor supăra pentru că l-am prezentat în culori nu prea trandafirii (astfel precum este), ținînd cont de propaganda prin care a fost propulsat ca persoană de rang princiar din afară, îndrăgostit de România, Țară unde a devenit proprietar de case și pămînturi în Transilvania. L-am văzut și eu mergînd agale, cu toiagul în mînă, pe potecile dealurilor de lîngă  Viscri. Poate, dacă eram de față, l-aș fi întrebat dacă nu e interesat să achiziționeze ceva pămînt în Deltă – o zonă care-i lipsește în Marea Britanie, sau, de ce nu, în alte zone mirifice din Țară: Gorj, Vîlcea, Vălenii de Munte, Buzău, Bucovina. Legat de numele actualului suveran al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord și de moartea mamei sale, regina Elisabeta a II-a, am un mare semn de întrebare: ce considerente au stat la baza organizării unui ceremonial la casa lui Charles de la Viscri, unde, în prezența unui reprezentant al ambasadei Marii Britanii la București, au fost aduși locuitori din localitatea românească pentru a ține un moment de reculegere în memoria reginei, și a semna în Cartea de condoleanțe? Nu știu eu, sau, cumva, sîntem al 55-lea stat din Commonwealth? Și o altă anomalie: de ce, la București, la meciul de fotbal dintre FCSB și Anderleht, forbaliștii de pe teren au purtat pe braț banderole negre?
Regina, Ceaușescu și caleașca aurită
În contextul grandioasei ceremonii prilejuită de înmormîntarea reginei Elisabeta a II-a, am trecut în revistă relațiile bilaterale dintre români și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, relații jalonate de momente mai încordate (să nu uităm că România a fost în stare de război cu Marea Britanie în perioada decembrie 1941 - 23 august 1944),  dar și de momente istorice, astfel cum a fost vizita conducerii de Stat a României, în frunte cu Nicolae și Elena Ceaușescu, din 13 - 16 iunie 1978. Despre această vizită s-a scris și s-a comentat enorm, aceasta fiind apreciată ca un eveniment istoric nu doar de presa autohtonă, mass-media internațională consemnînd, la unison, atenția acordată de Majestatea sa Elisabeta a II-a conducătorilor României socialiste, veniți în vizită în țara de dincolo de Canalul Mînecii.
Pentru cei care trăiesc sub mirajul Occidentului de acum 50 de ani și minimalizează semnificația acestei vizite, ducînd-o chiar în derizoriu, scriind chiar că „Regina Elisabeta a II-a s-a ascuns în tufiș de Ceaușescu!”, realitatea îi pune la punct, ridicolul acestora atingînd cote incomensurabile. Ce le poți spune acestora? Că sînt rău-voitori? Că sînt plătiți de cineva ca să denigreze fosta conducere a României? Că nu sînt bine informați? Sau, pur și simplu, că sînt proști? Alături de aceste „ingrediente” personale, să trasăm liniile directoare care au creat premisele denumirii acestei vizite, ca una istorică:
1. A fost prima vizită oficială a unui lider comunist în Marea Britanie;
2. Liderul de la București era văzut în Marea Britanie ca un politician cu o gîndire pragmatică și cu un orizont de înțelegere a relațiilor interstatale destul de larg, efortul diplomatic al lui Ceaușescu de a întreține relații cu state între care existau litigii și poziții beligerante fiind apreciat cu brio la Londra;
3. România socialistă nu s-a alăturat țărilor-surate în atacarea Cehoslovaciei de către unele țări socialiste, în august 1968, Nicolae Ceaușescu avînd curajul să înfrunte colosul de la Răsărit, Uniunea Sovietică;
4. În această vizită, n-a fost nimic artificial (așa cum încearcă unii să opereze acum cu clișee indecente);
5. În susținerea punctului 4, consemnez că vizita a avut loc la invitația personală a Majestății Sale, regina Elisabeta a II-a, adresată președintelui României, Nicolae Ceaușescu, cu aproape un an mai înainte, mai precis, pe 23 august 1977.
În afară de aceste considerente, pe care acești negativiști le ignoră complet, pentru a fi în tonul superlativelor absolute, trecute în dreptul numelui defunctei regine – inteligență, pragmatism, pricepere în cunoașterea și aprecierea oamenilor, independența în adoptarea unor hotărîri etc. – se impun următoarele întrebări:
1. În aceste condiții, la 52 de ani cît avea regina, în 1978, și după 25 de ani de la încoronarea ei ca regină, putea cineva (din anturajul regal sau de aiurea) s-o oblige să-l primească pe Nicolae Ceaușescu în cadrul unui protocol de cel mai înalt rang, cu onoruri regale, care au stupefiat Occidentul?
2. A urcat-o cineva cu forța, pe regină, în caleașca aurită, alături de președintele Nicolae Ceaușescu?
3. Apoi, gest suprem: în cadrul vizitei, regina l-a înnobilat pe președintele României (da, pe Nicolae Ceaușescu, din Scorniceștii de Olt!) cu o distincție pe care regina o acordă „persoanei care a adus servicii deosebite statului britanic” – Ordinul Jartierei,  probabil „la rugămintea președintelui nostru?”.
Răspunsurile logice la aceste întrebări, precum și analiza cadrului general, geopolitic, în care se situează evenimentul analizat, configurează cu certitudine aprecierile și stima de care se bucura șeful Statului Român în ochii lumii occidentale (șefi de state și de guverne), în afara valului de denigrări și de impostură pompat prin conducta postului de radio „Europa liberă”, de la München, întreținut cu dolari de la Washington. Dar vizita n-a fost una simbolică, de imagine, așa cum se întîmplă în zilele noastre, cînd unii politicieni și decidenți din România întreprind vizite în diferite țări, înțelese ca niște excursii plătite din banii poporului, rezultatele acestor plimbări prin țări îndepărtate (unele exotice) neaducînd nici un beneficiu Țării noastre.
Apropo de acest subiect: în vizita amintită, din Marea Britanie, din care au făcut parte miniștri și specialiști în diferite domenii economice, s-au semnat acorduri care însemnau peste 175 de milioane lire sterline credite pentru România și aproape 100 de milioane lire sterline exporturi în Marea Britanie. Deci, în afară de caleașcă, vizita a avut un caracter lucrativ.
Pentru a încheia într-o notă optimistă și realistă acest articol, fiindcă am citit undeva descrierea unui ministru din Guvernul României, de la acea dată, a incredibilului spectacol al vizitei la Regina Marii Britanii și primirea de la Palatul Buckingham, cu recepția fastuoasă în onoarea lui Nicolae Ceaușescu, voi reproduce un pasaj: „Eram plasat în caleașca numărul patru a convoiului care a plecat de la Gara Victoria la Palat, în prima fiind regina Elisabeta și Nicolae Ceaușescu, în a doua Elena Ceaușescu și Prințul Filip. Pe traseu erau mii de oameni care ovaționau...”.
Concluzia?
Oricît v-ați agita mintea voastră tenebroasă și gîndurile malefice, nu puteți șterge din Istoria Europei jumătății de veac XX lecția de onoare și de bun-simț pe care Regina Marii Britanii și Irlandei de Nord, Elisabeta a II-a, și locuitorii Londrei, au oferit-o României, prin fiul ei, și șeful Statului, Președintele Nicolae Ceaușescu! Restul – nu mai contează! Cît despre voi – farisei îndoliați la catafalcul Istoriei – după perioada de doliu intrați iar în amorțire, pînă la următoarea înmormîntare regală britanică, atunci cînd veți vopsi în culoarea neagră toate casele țăranilor din Viscri...
GEO CIOLCAN