În principiu, președinții americani au înregistrat scoruri mai mari în primul an de guvernare, dar nu au condus o țară atît de disipată, nu au experimentat o „pandemie” de doi ani, nu au venit la putere în urma revoltelor rasiale. Mai mult, recentul rival al lui Biden, și acum principalul său adversar, Donald Trump, în aceleași prime sute de zile a avut un rating de încredere chiar mai mic – 42%, ceea ce nu l-a împiedicat să treacă peste încercarea de destituire și să fie la doi pași de un al doilea mandat. Încă de la început, administrația Trump a fost zguduită de scandaluri, președintele a fost forțat să concedieze primul său consilier de securitate națională chiar în primele zile, iar presa democrată nu a încetat niciodată să-l hărțuiască.

Biden și toți membrii echipei sale de politică externă de la începutul anului au declarat că intenționează să dea o nouă forță „relației transatlantice” distruse de Trump; în plus, vor să consolideze alianța statelor occidentale, ținute împreună de valori democratice comune. Secretarul de stat Anthony Blinken a afirmat că situația internațională de astăzi este determinată de rivalitatea dintre „tehno-democrații și tehno-autocrații”. El a fost vocea consilierului pentru securitate națională Jake Sullivan, care a susținut că nu există o sarcină mai importantă pentru Statele Unite decît menținerea unei „alianțe transatlantice”, spre deosebire de China. Chiar înainte de victoria lui Biden din noiembrie 2020, experții liberali, recunoscînd chiar meritul lui Trump în parcursul său anti-China, i-au reproșat celui de-al 45-lea președinte o slăbire nejustificată a relațiilor aliaților SUA cu Europa.

Mulți analiști scriu astăzi că Statele Unite ar trebui să aleagă vechea politică de „izolare” față de China. Singura problemă este că aceasta este chiar politica pe care principalele puteri europene nu o acceptă. În special, Franța și Germania. Uniunea Europeană, condusă de aceste două puteri, a semnat un acord global de comerț și investiții cu Beijingul în decembrie 2020 și deschizînd ușa investițiilor chineze în economia continentului, care ajung la 120 de miliarde de euro. Acordul va intra în vigoare abia în 2022 și va trebui totuși ratificat de Parlamentul European. În 2017, genialul analist politic american Michael Lindh a publicat un articol de referință  - „Block Politics” – în care a prezis împărțirea lumii în trei sau patru sfere de influență. A vorbit despre blocul american, blocul chinez și posibilele blocuri rusești și indiene. Spre deosebire de Huntington, cu „Clash of Civilisations”, Lind nu a legat granițele blocurilor cu zonele confesiunilor tradiționale, subliniind pe bună dreptate că identitatea unui anumit bloc poate fi determinată nu atît de rădăcinile istorice ale popoarelor sale, cît și de imaginea viitorului. Este dificil să numim protestantul euro-atlantic de astăzi catolic și, în general, creștin, ceea ce nu înseamnă că nu are o anumită identitate. Cu toate acestea, chiar și China de astăzi poate fi numită civilizație confuciană cu mari îndoieli. Lind a presupus că numai împărțindu-se în blocuri, marile puteri vor fi capabile să cadă de acord asupra limitelor expansiunii lor geopolitice fără a crea situații explozive precum cea ucraineană. În același timp, blocurile vor trebui să suprime separatismul din partea statelor naționale care nu doresc să își sacrifice interesele în numele unor scopuri supranaționale. Sincer, după ce am citit „Blokopolitika” în 2017, am devenit un susținător înflăcărat al acestuia, văzînd în teoria lui Lind un model de rezolvare a conflictelor dintre Rusia și NATO.

Poate că Biden a pornit de la ceva similar, dar, după cum știm din opera strategului militar Liddell-Hart (1895-1970), calea către un scop nu trebuie să fie însoțită de un anunț public al acestui scop. Mai simplu spus, dacă Biden dorea să formeze un bloc împotriva Chinei, el trebuia să vorbească într-un mod diferit. Avea nevoie să nu caute prietenie cu Europa, să-și facă o mică favoare, ci să se comporte ca Trump, care a șantajat, a înspăimîntat și a amenințat Europa. Să o lovească cu un bici, promițînd un viitor dulce. Pînă în prezent, toate discursurile lui Biden sînt surprinzător de similare cu retorica lui Gorbaciov despre alegerea socialistă și o Uniune reînnoită, adică cu retorica slăbiciunii deliberate.

Biden a revenit la acordul climatic de la Paris și a făcut din problemele de mediu nucleul diplomației sale. Aici, desigur, el a trebuit să depășească cadrul Occidentului propriu-zis și să invite reprezentanți ai acelor puteri cu care urma să intre în războiul blocului, adică China și Rusia, să participe la Summit. El a încercat să-l susțină pe Zelenski în încercările sale de a recupera cu forța cel puțin o parte din teritoriul rebelului Donbass. Rusia, desfășurînd exerciții militare de-a lungul granițelor sale occidentale, a arătat clar că orice act de violență din partea Ucrainei va duce la un răspuns dur din partea sa. Biden a dat înapoi și i-a oferit președintelui rus o întîlnire în doi. Dorința de a ajunge la un acord cu China în Anchorage s-a transformat într-un fiasco diplomatic. În ansamblu, „Occidentul colectiv” arată astăzi chiar mai puțin durabil decît în ​​zilele lui Trump, care l-ar fi distrus. A vorbi despre un fel de „summit al democrațiilor”, cu care Biden și-a început președinția, astăzi sună ciudat – promovarea democrației în America pare să fi fost uitată. „Vestul colectiv” se află în criză clară, ceva nu a mers bine. Euro-Atlanticul nu se va alătura, și nu vorbim despre niște populiști naționali, care au fost aproape uitați, ci despre durii globaliști Macron și Merkel, care nu vor să joace un ,,război rece” cu chinezii și nu refuză banii chinezi în numele „prieteniei transatlantice”.

Să încercăm acum să ne imaginăm care ar putea fi pașii lui Biden și ai întregului segment al clasei conducătoare anglo-americane, pentru care „reținerea” Chinei este o chestiune de viață și de moarte. Există două opțiuni, care sînt într-o anumită măsură opuse, dar și complementare. Prima opțiune implică necesitatea negocierii cu alte țări, inclusiv non-occidentale și nedemocratice conform standardelor occidentale, odată ce Statele Unite au învins URSS încheind o alianță cu China. Astăzi, Statele Unite vorbește din ce în ce mai mult despre parteneriatul cu recentul său adversar Vietnam împotriva Chinei. Apropo, americanii vor trebui să îndepărteze China de Iran, acest important furnizor de petrol și gaze către Imperiul Celest. Și, desigur, Rusia este deținătoare de active arctice și singura putere terestră capabilă, în termeni americani, să blocheze Beijingul din nordul Eurasiei. Pentru a atrage Rusia să adere la proiectul Contention China, americanii fie trebuie să schimbe guvernul din Rusia, ceea ce pare imposibil, sau să încheie un parteneriat cu el, renunțînd la Ucraina, Navalnîi și așa mai departe. Trump a încercat deja să meargă în această direcție; toată lumea știe cum s-a sfîrșit pentru el. A doua cale este destul de diferită. Occidentul poate încerca să se unească din nou. Dar acest lucru necesită o ideologie diferită, care va face posibilă reconsolidarea unității transatlantice, sublinierea diferenței culturale a Euro-Atlanticului față de alte civilizații, ridicarea ei deasupra periferiei tradiționaliste, oricum ar fi. Aici, desigur, ecologia vine în prim plan. Prin urmare, este deja posibil să se prevadă o nouă creștere a partidelor verzi în întreaga Europă ca și clientelă politică a Americii democratice. La aceasta aș adăuga întregul complex de idei și atitudini, care se numește „nouă etică”. Vorbim despre o îndepărtare foarte dură a figurilor semnificative din punct de vedere social din cîmpul public pentru anumite afirmații sau acțiuni care nu se încadrează într-un anumit canon moral sau ideologic. În principiu, această „nouă etică” a funcționat întotdeauna în cadrul instituțiilor academice, în cele mai importante colegii și universități din Occident. Anterior se numea corectitudine politică. Apoi, aceste norme de corectitudine politică din corporațiile interne au devenit naționale. Multe aspecte sînt împletite aici, dar vom evidenția aspectul identității civilizaționale. Noua etică nu este identitate în sine, este generația de rigiditate ideologică necesară pentru viitor.

America lui Biden va trebui să parcurgă mai multe căi simultan. Va trebui să intre în alianțe pragmatice cu țări „dubioase” din punct de vedere ideologic și, în același timp, să consolideze unitatea valorică a blocului. Așa s-a comportat America în timpul Războiului Rece cu URSS; probabil se va comporta la fel într-o situație de conflict cu China. Coliziunea acestor linii va crea tensiune, relativ vorbind, între noii realiști și noii fundamentaliști etici, dar poate apărea și un consens. Acestea din urmă vor avea nevoie de timp, care probabil va fi umplut cu inițiative globale. Astăzi retorica „unității transatlantice” pare epuizată și, sincer, nefuncțională. Republicanii vor face probabil lobby pentru ideea veche a Anglosferei, sugerînd un parteneriat special între SUA, Marea Britanie, Canada și Australia, dar Biden ar trebui să fie un pic din Trump pentru a accepta această opinie. Este greu de spus cît de mult poate să o facă. Astăzi avem de-a face cu o „mare pauză”. Cu un impas civilizațional, o cale de ieșire pe care, probabil, o va căuta o nouă generație.

N.K.