China, Australia, Japonia, Coreea de Sud, Noua Zeelandă și membrii A.S.E.A.N. (Asociația națiunilor din sud-estul Asiei – n.n.) au anunțat înființarea Parteneriatului Economic Comprehensiv Regional (R.C.E.P.). Astfel, au creat, official, cea mai mare zonă separată de liber schimb de pe planetă (25,56 trilioane de dolari din PIB-ul total), acoperind 82% din producția industrială mondială și aproape 30% din economia totală a planetei.

Există o glumă populară conform căreia, dacă chinezii găsesc ceva avansat și util în Occident, își lansează foarte repede analogul, „cu doar două cartele SIM, avatare interschimbabile, o lanternă încorporată și un preț de trei ori mai mic”. Se pare că, urmînd același model, a copiat Uniunea Europeană.

Propunînd ideea unei Uniuni a Cărbunelui și Oțelului, în anii ʼ50 ai secolului trecut, ministrul francez de Externe Robert Schumann a vorbit despre un concept foarte clar: luăm Franța (produse alimentare, industrie, energie, evoluții tehnologice de nivel superior), adă­ugăm la aceasta Germania (inginerie mecanică medie, metalurgie, chimie industrială) și Belgia (de asemenea, o industrie, dar mai mult în procesare) și obținem un fond industrial puternic autosuficient. Alăturăm Țările de Jos ca poartă maritimă și Elveția ca cel mai important portofel bancar din lume, ștergem granițele vamale și legale interne,  consolidîndu-le, în același timp, pe cele externe. Rezultă un cluster cu un potențial geo-economic extraordinar, capabil să depășească orice altă putere – fie că este vorba de Statele Unite sau de Rusia.

Principalul avantaj este că nici unul dintre participanți nu este obligat să se alăture proiectului. Dimpotrivă, pentru fiecare dintre aceștia avantajele de a se alătura unui nou stat supranațional erau absolut evidente. Acest lucru a oferit o probabilitate aproape garantată de succes în ceea ce privește integrarea într-un mod complet voluntar și nu ca înainte, prin ocupația militară directă. Cu toate acestea, Statele Unite și Marea Britanie au înțeles acest lucru, așa că au făcut multe eforturi pentru a bloca o idee potențial reușită și, prin urmare, inacceptabil de periculoasă. Și asta s-a făcut. Recent, Polonia, împreună cu Ungaria (cei doi reprezintă împreună 4,4% din PIB-ul european și mai puțin de 6,5% din populație) au blocat aprobarea bugetului UE și al programului anti-criză pentru următoarea perioadă bugetară de șapte ani. Comisarul european pentru buget Johannes Hahn a ales să își pună cenușă in cap, numind duetul polono-ungar cea mai gravă criză din Europa de după cel de-al doilea război mondial. Cu toate acestea, acum vorbim despre altceva. Tovarășii chinezi au studiat cu atenție experiența europeană de mai mulți ani și au descoperit cum să folosească tot binele din ideea de integrare europeană în beneficiul R.P.C.

După ce a reușit să stoarcă aproape 60% din producția industrială mondială totală, Beijingul a cîștigat un avantaj, care în același timp s-a transformat într-o problemă de nerezolvat. Producția unor produse este doar o parte a unui efort economic. Este extrem de important să se găsească și un client pentru toate aceste produse, cu un minim profit. Baza pieței de consum este clasa de mijloc, care nu prea există în China. Chiar și după patru cincinale fructuoase a căror secțiune separată a fost determinată de creșterea activă a numărului său, în acest moment clasa de mijloc din R.P.C. este reprezentată de mai puțin de 200 de milioane de oameni. Potrivit mai multor surse, chiar mai puțin – 180 - 160 de milioane. Alte 50 de milioane sînt rispite în alte țări din Asia de sud-est care fac comerț activ cu China. În timp ce capacitatea pieței interne a SUA este formată de cererea a 200-220 milioane de consumatori și pînă la 300 de milioane în Europa. De asemenea, este important să înțelegem că aceste estimări au fost realizate în vremurile prospere de la mijlocul anilor ʼ80 - începutul anilor 2000, cînd ponderea clasei de mijloc „în țările Epocii de aur” era în jur de 75-78% din populație. S-au schimbat multe de atunci.

Fabricile chineze s-au extins, s-au modernizat și s-au îmbunătățit, de la producerea de produse ieftine de calitate slabă prezentate în ambalaje frumoase, pînă la producerea de bunuri care rivalizează cu cele mai bune mărci occidentale în condiții egale.

Însă ponderea clasei mijlocii din piețele de top din lume – americană și europeană – a scăzut constant. În Statele Unite 48% din populație aparține acestei pături sociale, în timp ce în Europa 43%. Pînă în 2030, clasa mediu are toate șansele de a scădea la 35%.

Într-un cuvînt, produsele manufacturate din China nu au unde să se vîndă. Toată lumea crede că războiul comercial a fost motivul. În primul rînd, cu Statele Unite. Cu siguranță are propriul său sens, dar nu este cel principal. Beijingul se confruntă cu problema sistemică a capitalismului în cadrul unui model de piață liberă care necesită o creștere infinită sub amenințarea constantă de a pierde în fața unui concurent care înregistrează o creștere economică mai rapidă. Atîta timp cît a existat spațiu, procesul de extindere nu s-a confruntat cu probleme în vînzări. Dar cînd s-a încheiat sau a început să se reducă, a debutat faza inevitabilă de redistribuire a pieței, care se finalizează, de obicei, cu războaie ale căror rol implică redistribuirea piețelor de desfacere ale celor învinși. În mod logic, China ar trebui să încetinească creșterea, dar cine îi garantează că nu există deja un concurent viclean care să se dezvolte foarte mult datorită absorbției altor adversari și să poată depăși China?

China, pentru a supraviețui, trebuie să continue să cresca. Dar dacă nu există un spațiu propice, tot ce ne rămîne este razboiul. Și, din moment ce inamicul se dovedește a fi membrul principal al „clubului nuclear”, războiul nu are sens. Oricare dintre părți, în cazul unei înfrîngeri complete, conform principiului „nu ajunge la nimeni altcineva”, este obligat să recurgă la atacuri nucleare strategice. După care cîștigătorul va primi un premiu sub forma unei furtuni nucleare globale, ceea ce face ca soluția militară a problemei să nu aibă sens. Dar nici nu o elimină.

Cum să eliminăm problema aparent de nerezolvat a concurenței fără sfîrșit? Atîta timp cît este posibil să se facă acest lucru fără un război mare, este necesar să se izoleze partea deja capturată a spațiului mondial în propriul său grup închis, în cadrul căruia fondatorul său devine automat singurul dominator economic. În timp ce toți ceilalți au privit ideea doar teoretic, Beijingul nu numai că a dezvoltat proiectul, ci și-a continuat implementarea practică. La 15 noiembrie 2020, în cadrul unui summit al țărilor membre ale Asociației Națiunilor din Asia de sud-est (A.S.E.A.N.), China a reușit să își organizeze propria „Uniune Europeană Chineză”.

În cadrul R.C.E.P. China nu are concurenți serioși, și nu va avea niciodată, deoarece, așa cum se spune în numeroase rapoarte, admiterea de noi participanți necesită acordul fără echivoc al tuturor membrilor R.C.E.P, făcînd astfel din Imperiul Celest singura voce „decisivă”. Așadar, premierul Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze Li Keqiang a catalogat încheierea acordului „nu doar o descoperire în integrarea economică a țărilor din Asia de Est, ci și o victorie pentru multilateralism și liber schimb”. Comerțul în cadrul R.C.E.P. va rămîne liber, deoarece toată lumea vrea să facă comerț cu China bogată și, cît pot de bine, între ei.

Participanții nu ascund că procesul de eliminare a barierelor vamale și legale interne va dura aproximativ două decenii. După cum este deja evident, extinderea inevitabilă a granițelor spațiului comercial R.C.E.P. se datorează acceptării celorlalți participanți la un alt acord – Parteneriatul trans-Pacific cuprinzător și progresiv (C.P.T.P.P.). Acesta a apărut prin eforturile Statelor Unite de a crea Parteneriatul comercial trans-Pacific (T.P.P.), dar apoi respins de Trump ca fiind inutil și dezavantajos pentru America. Washington a abandonat acest proiect, crezînd că țările limitrofe nu vor merge nicăieri, iar China le-a „capturat”. Nu pe toți încă, dar după intrarea Japoniei, Australia, Noua Zeelandă, Singapore, Malaezia, Vietnam și Brunei (toți membrii C.P.T.P.P.) în R.C.E.P., restul participanților la „valiza fără mîner” (Canada, Mexic, Chile și Peru) pur și simplu nu au altă cale. Au nevoie de acces gratuit la o piață internă imensă, iar China este gata să le ofere una. Mai mult, majoritatea dintre ei fac comerț activ cu acesta oricum. Cu toate acestea, există diverse posibilități: Canada și Mexic sînt prea legate de Statele Unite. Odată cu investirea noului președinte, aceste țări vor avea cu siguranță probleme extrem de grave. Dar Chile și Peru, dacă America nu le atrage în uniune cu forța, au șanse ca în 20 de ani să devină membre ale R.C.E.P. Cu toate acestea, în orice evoluție a evenimentelor, C.P.T.P.P. își va pierde relevanța. Ca urmare a unei astfel de mișcări, China, fără să fie nevoie de un război, primește un spațiu gata pregătit pentru o dominare continuă. Este suficient de mare pentru a-și vinde bunurile și exclude complet atragerea oricărui capital extern capabil să reprezinte o amenințare eficientă pentru dominația chineză. Și, cel mai important, totul este absolut legal. Fără agresiune sau ocupație. Există, desigur, provocări interne în proiect. Cu toate acestea, intrarea voluntară în grupul chinez a unor astfel de oponenți serioși, pînă de curînd – de exemplu, Japonia și Coreea de Sud – arată în mod convingător că diferențele nu sînt fundamental insurmontabile. Și faptul că Australia, Noua Zeelandă și, pînă de curînd, Filipine, care erau considerate aproape complet americane, s-au dovedit a fi membri – fără utilizarea forței – este dovada că America nu dispune de absolut nimic care să se opună acestei strategii chineze.

În următorii 20 de ani, China va avea de rezolvat doar două sarcini. Prima este politica externă. Prin eforturi comune de demolare a frontierelor comerciale interne și de formare a unui spațiu juridic și concep­tual comun, care se discută deja astăzi de către mem­brii elitei chineze si care poartă denumirea de „zona bunăstării generale”.

A doua este să cultive o clasă de mijloc „proprie” în cadrul R.C.E.P. Este vorba de aproximativ 380 - 420 de milioane de oameni în interiorul R.P.C. (după cum rezultă din planurile guvernului chinez pentru obiectivele strategice de dezvoltare ale statului pînă în 2049) și de 150 - 190 de milioane în alte țări membre ale acordului. Ca urmare, Beijingul primește o bază economică complet controlată și stabilă, sub forma a 500 - 600 de milioane de oameni din „clasa de mijloc” și aproximativ 120 - 150 de milioane de „studenți de clasă mijlocie” care se vor forma în Europa și Statele Unite pînă la mijlocul acestui secol.

După aceea, va fi posibilă transferarea economiei în cadrul clusterului către alte principii de funcționare - cu planificare totală, similară planului de stat cu achizițiile de stat și o creștere globală aproape nulă, a cărei dimensiune va fi determinată de obiectivele verificate strategic ale următorilor planuri cincinale. Este greu de spus astăzi dacă noul stat supranațional va triumfa. Conform predicțiilor socio-economice pe termen lung, apariția sa este inevitabilă. Proiectul R.C.E.P. nu trebuie să formeze organe politice și administrative supranaționale sau să inventeze o nouă monedă universală în maniera euro. Yuanul va face față perfect acestei sarcini. Mai ales sub formă criptografică.

Pe o perioadă lungă de timp, cu un astfel de raport între mărimea economiilor participanților (China de astăzi este de 3 ori mai mare decît Japonia, de aproape 9 ori mai mare decît Coreea de Sud, de 14 ori mai mare decît Indonezia, de 11 ori mai mare decît Australia, iar PIB-ul Thailandei este de 26 de ori mai mic decît al R.P.C.). În aceste condiții, absorbția elitelor locale de către China este doar o chestiune de timp.

Aceasta înseamnă că, în sens politic, absorbția chineză a spațiului economic al R.C.E.P. se va încheia cu integrarea politică a Beijingului. Dar această afacere este pe termen lung. Spre deosebire de lumea occidentală, chinezii sînt destul de calmi în ceea ce privește conceptul de „stat mijlociu”, care presupune o China bogată dezvoltată, care prosperă înconjurată, desigur, de o pătură vizibil mai puțin bogată, dar care, în general, este stabilă și prosperă pentru nivelul lor.

În orice caz, Beijingul a desemnat deja frontierele preliminare ale „versiunii chineze a Uniunii Europene”. Și, cel mai probabil, vor rămîne așa pentru secolul următor.

N.K.