O întrebare ce poate părea fără sens, întrucît cine pornește război nu e întreg la minte. Dar nu despre asta e vorba aici, ci despre cît de irațional trebuie să fii ca să începi un război pe care e clar că îl vei pierde. Firește, mă refer la războiul pe care președintele Putin l-a pornit contra Ucrainei și care a fost și, probabil, este considerat de mulți cetățeni drept nebun. Cu toate acestea, profesorul de Științe Politice al Universității din Chicago, John Mearsheimer, și colegul său, Sebastian Rosato, profesor de științe politice la Universitatea Notre Dame, consideră, într-un articol publicat de unheard.com că Occidentul ar trebui să-l ia în serios pe Putin.
Iată ce scriu cei doi: „În Occident se crede că decizia președintelui rus Vladimir Putin de a invada Ucraina nu a fost un act rațional. În ajunul invaziei, prim-ministrul britanic de la acea vreme, Boris Johnson, a sugerat că este posibil ca Statele Unite și aliații săi să nu fi făcut «suficient pentru a descuraja un actor irațional și trebuie să acceptăm în acest moment că Vladimir Putin se gîndește probabil ilogic la asta și nu vede dezastrul înainte». Senatorul american Mitt Romney a spus că «prin invadarea Ucrainei, Putin a dovedit deja că este capabil de decizii ilogice și care îi vor atrage o înfrîngere».  Presupunerea care stă la baza ambelor afirmații este că liderii raționali încep războaie numai dacă sînt siguri că le vor cîștiga. Începînd un război pe care era sortit să-l piardă, s-au gîndit ei, Putin și-a demonstrat iraționalitatea.
Alți critici susțin că Putin a fost irațional pentru că a încălcat o normă internațională fundamentală. Din această perspectivă, singurul motiv acceptabil din punct de vedere moral pentru a porni un război este autoapărarea, în timp ce invazia Ucrainei este mai degrabă un război de cucerire. Expertul rus Nina Hrușciova a afirmat că, «odată cu atacul său, Putin se alătură unui lung șir de tirani iraționali» și pare «a fi cedat obsesiei sale conduse de ego de a restabili statutul Rusiei de mare putere cu propria sa sferă, clar definită, de influenț㻓.
„Bess Levin de la «Vanity Fair» l-a descris pe președintele Rusiei drept «un megaloman avid de putere»; fostul ambasador britanic la Moscova Tony Brenton a sugerat că invazia a fost dovada că Putin este un «autocrat dezechilibrat» și nu «actorul rațional» care a fost cîndva.
Toate aceste afirmații se bazează pe înțelegeri comune ale raționalității, care sînt intuitiv plauzibile, dar în cele din urmă greșite. Contrar a ceea ce cred mulți oameni, nu putem echivala raționalitatea cu succesul și iraționalitatea cu eșecul. Raționalitatea nu ține de rezultate. Actorii raționali nu reușesc adesea să-și atingă obiectivele, nu din cauza gîndirii nebunești, ci din cauza unor factori pe care nu îi pot nici anticipa și nici controla. Există, de asemenea, o tendință puternică de a echivala raționalitatea cu moralitatea, deoarece ambele calități sînt considerate a fi trăsături ale gîndirii iluminate. Dar și aceasta este o greșeală. Politicile raționale pot încălca standardele de conduită larg acceptate și pot fi chiar extrem de nedrepte.
Deci, ce este raționalitatea în politica internațională? În mod surprinzător, literatura de specialitate nu oferă o definiție clară. Pentru noi, raționalitatea înseamnă să dai sens lumii – adică să descoperim cum funcționează și de ce – pentru a decide cum să atingem anumite obiective. Are atît o dimensiune individuală, cît și una colectivă. Factorii politici raționali sînt conduși de teorie; sînt homo theoreticus. Ei au teorii credibile – explicații logice bazate pe presupuneri realiste și susținute de dovezi substanțiale – despre funcționarea sistemului internațional și le folosesc pentru a înțelege situația lor și pentru a stabili cum să țină drumul drept. Statele raționale reunesc punctele de vedere ale factorilor politici cheie printr-un proces deliberativ, unul marcat de dezbateri robuste și neinhibate.
Toate acestea înseamnă că decizia Rusiei de a invada Ucraina a fost rațională. Luați în considerare că liderii ruși s-au bazat pe o teorie credibilă. Majoritatea comentatorilor contestă această afirmație, susținînd că Putin era hotărît să cucerească Ucraina și alte țări din Europa de Est pentru a crea un imperiu rus mai mare, ceva care ar satisface un dor nostalgic în rîndul rușilor, dar care nu are sens strategic în lumea modernă. Președintele Joe Biden susține că Putin aspiră «să fie liderul Rusiei care a unit toți vorbitorii de limbă rusă. Adică... doar cred că este irațional». Fostul consilier pentru securitate națională H. R. McMaster argumentează: «Nu cred că este un actor rațional pentru că îi este frică, nu? Ceea ce vrea să facă mai mult decît orice este să redea Rusiei măreția națională. El este condus de ideea asta»”.
Cum s-ar zice, judecată superficială, specifică, din păcate, conducătorilor din Occident, care sînt și ai noștri. Nu au putut vedea mai departe de vîrful nasului și au judecat după propriile lor idei, fiindcă observ că așa se întîmplă de obicei: ai tendința să le pui în cîrcă celorlalți lucruri pe care și tu ți-ai dori să le faci, dar nu ai curajul acțiunii. Sînt convins că francezii, britanicii, germanii, austriecii, popoare cu îndelungată tradiție imperială, ba chiar și americanii, care și-au întins în ultimul secol dominația economică și militară peste o mare parte a lumii, și-ar fi dorit nițică extindere spre est în dauna Rusiei, însă fac pe niznaii (na, că am folosit un neologism rusesc, putinist, ce vreți).
Totuși, oare chiar așa nebun a fost Putin cînd a început războiul contra Ucrainei și a celor aproape 40 de state care o susțin? Să vedem ce spun cei doi profesori în articolul din unheard.com: „Există dovezi solide că Putin și consilierii săi s-au gîndit în termenii unei teorii directe a echilibrului puterii, considerînd eforturile Occidentului de a face din Ucraina un bastion la granița Rusiei drept o amenințare existențială care nu poate fi lăsată să reziste. Președintele Rusiei a expus această logică într-un discurs în care explică decizia sa de război: «Odată cu extinderea NATO către est, situația pentru Rusia a devenit din ce în ce mai rea și mai periculoasă de la an la an... Nu putem rămîne inactivi și observa pasiv aceste evoluții. Acesta ar fi un lucru absolut iresponsabil». El a continuat spunînd: «Nu este doar o amenințare foarte reală pentru interesele noastre, ci pentru însăși existența statului nostru și la adresa suveranității sale. Este linia roșie despre care am vorbit în numeroase ocazii. Au trecut-o». Cu alte cuvinte, pentru Putin, acesta a fost un război de autoapărare menit să prevină o schimbare negativă a echilibrului de putere. Nu avea nici o intenție să cucerească toată Ucraina și să o anexeze într-o Rusie mai mare. Într-adevăr, chiar dacă a afirmat în binecunoscuta sa relatare istorică despre relațiile dintre Rusia și Ucraina că «rușii și ucrainenii erau un singur popor — un singur întreg», el a mai declarat: «Respectăm dorința ucrainenilor de a-și vedea țara liberă, în siguranță și prosperă... Și ce va fi Ucraina – este la latitudinea cetățenilor săi să decidă». Nimic din toate acestea nu înseamnă că obiectivele sale s-au extins în mod clar de la începutul războiului, dar acest lucru nu este deloc neobișnuit pe măsură ce războaiele se desfășoară și circumstanțele se schimbă.
Este demn de remarcat faptul că Moscova a încercat să facă față amenințării tot mai mari de la granițele sale printr-o diplomație agresivă, dar Statele Unite și aliații săi nu au fost dispuși să răspundă preocupărilor de securitate ale Rusiei. La 17 decembrie 2021, Rusia a înaintat o propunere de soluționare a crizei tot mai mari, care prevedea o Ucraină neutră și retragerea forțelor NATO din Europa de Est pe pozițiile lor în 1997. Dar Statele Unite au respins-o fără discuții.
Astfel, Putin a optat pentru război despre care analiștii se așteptau să aibă ca rezultat invadarea Ucrainei de către armata rusă. Descriind punctul de vedere al oficialilor americani chiar înainte de invazie, David Ignatius de la «The Washington Post» a scris că Rusia «va cîștiga rapid faza inițială, tactică a acestui război, dacă va veni. Vasta armată pe care Rusia a aranjat-o de-a lungul granițelor Ucrainei ar putea, probabil, să pună mîna pe capitala Kiev în cîteva zile și să controleze țara în puțin mai mult de o săptămînă». Într-adevăr, ofițerii de informații «au spus că Rusia va cîștiga în cîteva zile, copleșind rapid armata ucraineană». Desigur, aceste evaluări s-au dovedit greșite, dar chiar și factorii de decizie raționali calculează greșit uneori, deoarece aceștia operează într-o lume incertă. Decizia rusă de a invada a fost, de asemenea, produsul unui proces deliberativ, nu o reacție sclipitoare a unui lup singuratic. Din nou, mulți observatori contestă acest punct, susținînd că Putin a funcționat fără aport serios din partea consilierilor civili și militari. După cum a spus senatorul Mark Warner, președintele Comisiei de informații din Senat: «Nu a avut atît de mulți oameni care să aibă contribuții directe la el. Așa că sîntem îngrijorați de faptul că acest tip de individ izolat a devenit un megaloman în ceea ce privește concepția sa despre el însuși ca fiind singura figură istorică care poate reconstrui vechea Rusie sau recrea noțiunea de sfera sovietică».
Dar ceea ce știm despre grupul lui Putin și gîndirea lui despre Ucraina dezvăluie o poveste diferită: subalternii lui Putin și-au împărtășit părerile despre natura amenințării cu care se confruntă Rusia și el s-a consultat cu ei înainte de a decide asupra războiului. Consensul dintre liderii ruși cu privire la pericolele inerente relației Ucrainei cu Occidentul este reflectat clar într-un memorandum din 2008 al ambasadorului de atunci în Rusia, William Burns. Acesta a avertizat că «intrarea Ucrainei în NATO este cea mai strălucitoare dintre toate liniile roșii pentru elita rusă (nu doar Putin). În mai bine de doi ani și jumătate de conversații cu jucători-cheie ruși, de la cei care sînt la butoane în buncărele întunecate ale Kremlinului pînă la cei mai ascuțiți critici liberali ai lui Putin, încă nu am găsit pe nimeni care să privească Ucraina în NATO ca altceva decît o provocare directă pentru interesele rusești... Nu pot concepe nici un pachet măreț care să le permită rușilor să înghită această pastilă în liniște».
Nici Putin nu pare să fi luat decizia de război singur, așa cum sugerează poveștile despre el, complotînd în izolarea inpusă de Covid. Întrebat dacă președintele rus s-a consultat cu consilierii săi cheie, ministrul de Externe Serghei Lavrov a răspuns: «Fiecare țară are un mecanism de luare a deciziilor. În acest caz, mecanismul existent în Federația Rusă a fost utilizat pe deplin». Cu siguranță, pare clar că Putin s-a bazat doar pe o mînă de confidenți care au aceleași opinii pentru a lua decizia finală a invaziei, dar acest lucru nu este neobișnuit atunci cînd factorii de decizie se confruntă cu o criză. Toate acestea înseamnă că decizia Rusiei a apărut cel mai probabil dintr-un proces deliberativ – unul cu aliați politici care împărtășeau convingerile și preocupările sale de bază cu privire la Ucraina.  În concluzie, nu numai că decizia Rusiei de a invada Ucraina a fost rațională, dar nu a fost nici anormală”.
Dacă conducătorii occidentali ar fi avut cultura politică necesară pentru a trata îngrijorările Rusiei,    nu s-ar fi ajuns la războiul de față, spune profesorul american, confirmînd ceea ce mulți dintre noi gîndim. Problema e că pe noi nu ne ascultă nimeni, fiindcă cei pe care i-am ales să ne reprezinte interesele sînt orbi, surzi și, mai grav, își urmăresc propriile interese.
NICU MARIUS MARIN,
antreprenor HORECA