- 04-05-2016
- 0 Comentarii
- 138
- 0
Am comemorat la 28 februarie 1985 două veacuri de la martiriul lui Horea. Este un jubileu tragic, care ne face să ne gîndim la destinul acestui popor ce a plătit cu sînge toate visările sale. De-a lungul timpului au apărut numeroase lucrări despre mişcarea românească din 1784 şi despre conducătorul ei, atît în ţară, cît şi în străinătate. Alături de Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, eroul din Albac este, poate, cel mai cunoscut personaj al Evului Mediu românesc, încă din timpul vieţii numele său fiind de notorietate în cancelariile Europei şi chiar în America de Nord, în presa şi conştiinţa lumii. Din multitudinea de lucrări consacrate acestei legendare figuri, ca şi mişcării pe care a condus-o, o aleg pe aceea pe care, personal, o consider cea mai împlinită: „Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria 1784-1785” scrisă pe baza documentelor oficiale de Nic. Densuşianu. Apărută la tipografia bucureşteană „Românul” a lui Carol Göbl, în anul 1884, lucrarea a fost unul dintre cele mai vibrante omagii pe care generaţia sfîrşitului de Secol XIX le-a adus la centenarul răscoalei. Era vremea în care George Bariţiu mobiliza conştiinţele epocii, în „Observatoriul” din Sibiu, astfel: „Noi, românii, să nu uităm că avem să sărbătorim primul centenar al lui Horea şi un alt prim centenar nu-l vom avea nicicînd, iar pînă la alt veac vor trece de-a rîndul două, poate şi trei generaţii. Şi ce vor zice acele generaţii la cazul cînd noi nu vom serba centenarul? Alta nimic, decît că n-am existat, n-am ştiut să trăim prin necazurile noastre ca un popor demn…”. Imbold care a prins de minune şi în celelalte provincii istorice româneşti, centenarul Horea prilejuind numeroase afirmări ale voinţei de unitate naţională, de sfărîmare a acelor hotare ale ruşinii care izolau Transilvania de matca sa organică. Încercări de sinteză a evenimentelor s-au mai făcut şi pînă atunci, şi nu numai de o străinătate care privea răscoala română uneori ca pe o curiozitate sau subiect de senzaţie, ci şi de către tînăra ştiinţă istorică autohtonă. Cea mai interesantă aparţinea mitropolitului Alexandru Sterca-Şuluţiu şi purta titlul „Istoria Horii”; din păcate, timp de decenii, ea a rămas numai în manuscris. În aceste condiţii, opera lui Nicolae Densuşianu venea ca o îndreptăţită translare dinspre o oralitate cu amintiri încă vii spre o rigoare ştiinţifică necesară. Cine era acest interesant autor şi cum a izbutit, la o vîrstă tînără, să alcătuiască un asemenea tratat care, iată, luminează încă peste un veac? Născut la 1846 în Ardeal, nu departe de epicentrul răscoalei, avea să studieze la gimnaziul din Blaj, ca elev al umanistului Timotei Cipariu, şi, mai apoi, la Academia de drept din Sibiu. În vara lui 1866 îi va vedea aici pe Eminescu, mai tînăr cu patru ani decît el, care venea de la întrunirea „Asociaţiunii” din Alba Iulia. Tînărul student va fi peste măsură de întristat de starea jalnică a vestimentaţiei peregrinului, despre care scria mai tîrziu: „abia se mai vedea pe la gît un mic rest de cămaşe neagră, iar pieptul de sus pînă jos era gol, şi cu mare necaz cerca bietul om să-şi acopere pielea cu o jachetă ruptă în toate părţile, sdrenţuită de la mîneci pînă la coate, cu nişte simpli pantaloni sdrenţuiţi din sus şi sdrenţuiţi din jos”. Acest portret al mizeriei este reprodus de G. Călinescu în monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent”, criticul adăugînd că „Densuşianu îl îmbrăcă şi îl trimise cu o scrisoare la popa Bratu din Răşinari, bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga”. Din această sumară fişă personală a viitorului savant n-ar putea totuşi lipsi editarea (împreună cu Fr. Damé) a studiului „Les Roumains de Sud“, apărut chiar în anul stabilirii sale la Bucureşti, care era şi anul proclamării Independenţei de stat a României. A fost una dintre primele analize ştiinţifice asupra istoriei şi continuităţii marilor enclave de aromâni care trăiau de un mileniu, în demnitatea şi frumuseţea tradiţiilor părinteşti, în Macedonia, Thessalia, Epir, Albania şi în alte zone ale sud-estului european unde i-a aruncat destinul. Este ales, la numai 34 de ani, membru corespondent al Academiei Române. Era un om de o solidă formaţie culturală, afirmaţie pentru care pledează şi cunoaşterea perfectă a şase limbi: greaca veche, latina, germana, franceza, italiana şi maghiara. A lucrat o perioadă în postul de bibliotecar-arhivar al Bibliotecii Academiei pentru ca apoi, din 1884, să funcţioneze ca translator şi custode al Bibliotecii Marelui Stat Major al Armatei. Din prodigioasa lui activitate mai amintesc lansarea, în 1893, a unui Cestionariu despre tradiţiunile istorice şi anticităţile Ţărilor locuite dc români“ (răspunsurile primite, care provin din 1.000 de localităţi, alcătuind o excepţională hartă folclorică a etniei române), precum şi acea stranie, erudită şi atît de controversată „Dacie preistorică”, apărută la doi ani după moartea autorului, la 1913. Personal, sînt un adept convins al acestei ultime opere, deşi cu anumite rezerve fireşti, şi bine ar fi dacă tinerei noastre generaţii i-ar fi pusă la îndemînă, ca un posibil proiect de mitologie naţională.Lucrarea sa de căpătîi rămîne aceea privitoare la martirul Ardealului, Horea. Distinsă cu premiul Academiei Române, ea a constituit pentru cîteva generaţii de specialişti şi de simpli cititori cel mai bun îndreptar asupra evenimentelor respective, fiind apreciată de N. Iorga drept „o monografie extraordinar de bine informată, care va rămînea şi ar merita să fie retipărită”. Impunătoare ca dimensiuni (520 pagini format mare, cuprinzînd 42 de capitole), cartea dovedeşte o bună cunoaştere a întregii istorii a Transilvaniei, a articulaţiilor celor mai adînci ale mişcării de la 1784. Perspectiva istorică este largă şi acţiunea lui Horea avea rădăcini seculare, în toate acele rafale de „tumultos rusticorum” care au zguduit Ardealul după 1437 — anul nedemnei „unio trium nationum”. Uneori într-o lucrare de acest gen tocmai erudiţia poate fi o primejdie, existînd riscul ca autorul să nu o mai poată stăpîni, să piardă controlul faptelor şi să se îndepărteze de la făgaşul naraţiunii. Nu e cazul lui Densuşianu, el învrednicindu-se să aleagă din documente tocmai acele indicii care au condus la starea incredibil de rea a ţăranilor români din ultimul pătrar al veacului al XVIII-lea. Epica e alertă, fluxul evenimentelor se însufleţeşte de la o perioadă la alta şi din larma luptelor, din răbdarea mucenicilor şi setea lor de izbăvire se încheagă portretul marelui sacrificat: Ardealul. Există în acest volum pagini de un tragism extraordinar, care fac din Nicolac Densuşianu, întîi de toate, un prim „poet al pătimirii noastre”. Printre rînduri, ici şi colo, se strecoară ironia amară a fostului pledant la bară, care scoate efecte usturătoare din elemente aparent disparate. De pildă, în urma primei călătorii în Transilvania, efectuată de Iosif al II-lea, nobilimea n-a pregetat ca la întoarcerea împăratului în Viena să bată două medalii, dintre care una înfăţişează o alegorie a Transilvaniei îngenuncheată de bună voie dinaintea Cezarului austriac. Şi avea să fie îngenuncheată, într-adevăr, după numai un deceniu, şi nu de bună voie, ci în urma reprimării bestiale a răscoalei. Nu trebuie să uităm că deviza acestui principe, reprodusă de autor la începutul cărţii, era „Nu poporul este pentru monarh, ci monarhul pentru popor”. Numai că la sfîrşit, Densuşianu mai reproduce un adagiu, care, aidoma unor paragrafe de lege ce le anulează pe altele, nu lăsa nici o speranţă de liberalizare: „Nobilitas est cor Regum” (Nobilimea e inima regilor). Între aceste două devize, împăratul n-a stat nici o clipă pe gînduri. El n-a avut tăria de a-şi călca pe inimă, adică de a sacrifica sau limita interesele nobilimii, iar promisiunile sale au fost de scurtă durată şi amăgitoare. Casa de Austria a trădat mereu. Îmi vine în minte o altă pildă ilustră, cea a lui Mihai Viteazul, care a fost înşelat de un înaintaş al lui Iosif, anume Sturion al II-lea. În „Istoria lui Mihai Viteazul”, Iorga reproduce cuvintele voievodului care spunea solilor, cu multă amărăciune în suflet, că împăratul „e un trădător“ ce „vrea să-l gonească din Ardeal”. Iar în încheiere: „Mi s-a spus mie să nu mă încred în nemţi, căci voi avea proastă răsplată a slujbei mele credincioase, cum a şi urmat!”. Am făcut această paranteză pentru a vedea că trădările habsburgice nu erau ceva nou, n-au început cu Horea şi n-aveau să se termine cu el. La 1849, strănepotul celor doi împăraţi, tînărul Franz Joseph, avea să se poarte la fel cu Avram Iancu, Axente Sever şi ceilalţi corifei ai îndreptăţirilor româneşti. Care era, totuşi, explicaţia încrederii românilor în „drăguţul de împărat”? Iată una posibilă, aflătoare într-o carte de o foarte restrînsă circulaţie astăzi: „Pourquoi la Roumanie a fait la guerre”, de Ion Ursu, profesor la Universitatea din Iaşi şi membru al Consiliului Naţional al Unităţii Române, carte apărută la Paris chiar în anul săvîrşirii unităţii naţionale, 1918. Acolo se scrie: „Pentru moştenitorii colonilor romani, care au conservat în limbajul lor cuvîntul împărat ca pe cea mai scumpă comoară moştenită de la înaintaşi, acest împărat era văzut prin prisma iluziilor inimilor lor sincere şi simple, a credinţei, a candorii lor morale incapabile de ostilitate. (…) Acest cuvînt exercita faţă de ei o veritabilă magie. (…) Dar şi de data aceasta, uzurpatorii şi-au dat arama pe faţă. Ei au izbutit prin manevrele lor să-l convingă pe împărat să înăbuşe revoluţia. Ca un bun Habsburg, Iosif n-avea scrupule. La ordinele sale, trupele imperiale au atacat şi înăbuşit revoluţia”. În acea audienţă din 1 aprilie 1784 se pare că Horea, după unele surse, ar fi primit un salvconduct de la autocrat, care i-ar fi asigurat un fel de imunitate faţă de oştile imperiale. N. Densuşianu reproduce mărturia căpitanului Sodler din regimentul de infanterie „Carol de Toscana”. Acesta i-a relatat unui nobil maghiar din Zarand următoarea scenă la care ar fi fost martor: „În audienţa ce a avut-o Horea la Împărat în primăvara anului 1784, dînsul, după ce expuse plîngerile muntenilor în contra arendaşilor armeni, se rugă în fine de Împărat ca să libereze pe români de iobăgia ungurilor şi, totodată, adause că dacă Împăratul nu va face aceasta atunci se poate întîmpla ca românii să se răscoale şi singuri cu pericolul lor şi să cerce a-şi cîştiga libertatea. La cuvintele acestea Împăratul ar fi zis către Horea: «Faceţi-o! (Thut ihr das!)», iar Horea, în semn de gratitudine, căzu la picioarele Împăratului”. În călătoriile sale documentare prin satele Apusenilor, Densuşianu avea să afle de la ţăranul Dumitru Manoviciu din Cărpiniş o variantă asemănătoare a scenei, păstrată în tradiţii orale: „Horea cînd a fost la Viena s-a plîns la împărat pentru multele greutăţi ce erau asupra poporului şi a întrebat pe Împărat ce să facă? Împăratul i-a răspuns: «Faceţi ce ştiţi!», făcînd totodată un semn cu mîna ca şi cînd ar fi voit să zică: «Tocaţi-i în cap!» şi Horea a priceput”. Ceea ce a urmat este cunoscut, dar ezitările şi laşitatea Împăratului sînt de neiertat. O paranteză poate că n-ar fi lipsită de atractivitate. Mulţi se întreabă cum de a putut Horea, un simplu ţăran dintr-o naţiune oprimată şi nerecunoscută – să fie primit de un împărat, nu o dată, ci de trei ori la rînd. Fără a mă ralia opiniilor următoare, voi reproduce un pasaj dintr-un studiu publicat la anul 1906 de Mihail Stăncescu: „Se ştie rolul însemnat al diferitelor societăţi liberale în luptele social-politice din Secolul al XVIII-lea contra despotismului politic şi religios. Dogma şi ritualul acestui fel de societăţi bazate pe misterele Antichităţii pot să pară populaţiei ca un lucru fantastic, dar scopul cel înalt ce se urmărea: «a uni toate naţiunile prin dragostea adevărului şi deliciile artelor» (după cum îi scria Ramsay Cardinalului de Fleury – n.a.), ne face să le respectăm, căci ele au statornicit libertatea individuală, dragostea de aproapele, toleranţa şi clemenţa pentru năpăstuiţi. La asemenea societăţi erau afiliate persoanele cele mai distinse şi chiar capetele încoronate… Iar despre poziţia Iui Iosif al II-lea, Mihail Stăncescu emite remarci care, în parte, explică modificarea de optică şi atmosfera acelui final de deceniu: „În spiritul lui Iosif al II-lea se făcuse o schimbare: Din cauza copărtăşiei lui în societăţile liberale, Papa îl ameninţa, iar evenimentele din Franţa – proclamarea republicii – şi cele ce se plămădeau în conjuraţia lui Martinovici îl făceau să se îngrijească de existenţa liberalismului în statele sale. Astfel, el căuta să se lepede de «frăţia» liberală, ce îi stînjenea prerogativele seculare ale dreptului inviolabil. Ceva mai tîrziu, cam pe timpul răzbelului din Olanda, se lepădă cu totul de această «frăţie» şi se întoarse, cu duşmănie, contra societăţilor respective“. A cunoscut Horea aceste „loji” care, orice s-ar zice, pe atunci aveau o cu totul altă menire decît cele de mai tîrziu? Chiar dacă ar fi aşa, situaţia nu s-ar schimba cu nimic, şi dacă ne gîndim că puţin mai tîrziu însuşi Tudor Vladimirescu colaborase cu Eteria – care era o societate secretă – vom vedea mai clar că era vorba despre fenomene adiacente, nicidecum decisive. Mai presus de toate rămîne îndreptăţirea naţională a acestor mari ridicări româneşti faţă de care celelalte întîmplări au fost (după cum grăia Bălcescu referitor la raportul mişcărilor europene cu revoluţia română din 1848) ocazia, iar nu cauza. Oricum, trădarea habsburgică rămîne un fapt istoric impardonabil. Acea „revocatio ordinatiorum”, specifică tuturor autocraţilor, s-a produs şi în cazul de faţă, mai cu seamă după moartea lui Horea, cînd a fost abolită iobăgia şi introdusă din nou, la protestele nobilimii, după numai cîţiva ani. Descrierea răscoalei propriu-zise face din plin dovada calităţilor narative ale lui Densuşianu, care, să nu uităm, debutase ca poet în „Familia” lui Iosif Vulcan.
(va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 1 martie 1991; articolul a fost publicat în volumul „Mîndria de a fi român”, apărut în 1986)
-2.7 C