Răscoală-te, române! (3)
  • 05-01-2021
  • 0 Comentarii
  • 324
  • 3

Odată cu noii domni orînduiţi şi foarte repede schimbaţi, se repezeau în ţară puhoaie de greci lihniţi de foame şi înrăiţi de robia şi mizeria turcească. Curentul acesta de cotropire grecească fu aşa de puternic, că, după un veac, Poporul Românesc îngăduise în sînul său mai mulţi greci decît ar fi putut el mistui şi suporta, năpădirea grecească începu pe la sfîrşitul Veacului al XV-lea. Un secol mai tîrziu, pe la începutul Veacului al XVII-lea, găsim deja numeroase revolte împotriva grecilor. În epoca modernă a Istoriei Ţărilor Româneşti, în afară de căderea lor sub stăpînirea turcească, nu se mai poate cita un eveniment, de o însemnătate tot atît de mare pentru nefericirea Neamului nostru, precum cotropirea pacinică şi perfidă a grecilor. De altfel, fatalitatea grecească asupra românilor este strîns legată de a turcilor, înrîurirea grecească asupra Neamului Românesc fu socială, culturală şi economică. Fără îndoială, în materialul sufletesc, care alcătuieşte conştiinţa românească, grecii au adus o însemnată parte de bun sau rău, poate chiar bun şi rău.

Legăturile cu ruşii, invaziile lor războinice în Ţările Române, cum şi vecinătatea lor n-au fost fără să lase nici o urmă în sufletul nostru. Cu atît mai mult, cu cît acest element slav găsea în ţesătura sufletului nostru o foarte mare parte de material psihic la fel cu cel rusesc. Pe urmele vechei înrîuriri slave pătrunseră negreşit elemente ruseşti în conştiinţa noastră şi împrospătară, mai ales în Basarabia şi Moldova, în privinţa limbii, vechea înrîurire slavonă. (…) Atît este de adevărată realitatea acestor înrîuriri şi simţul nostru de imitaţie în general că un scriitor francez anonim zicea: „Românii au împrumutat moravurile şi viciile popoarelor cari i-au guvernat sau protejat, după cum o mărturisea chiar unul dintre ei; ei au împrumutat de la greci lipsa lor de bună-credinţă în afaceri; de la principii fanarioţi amestecul lor de josnicie şi de vanitate. Ei au împrumutat de la ruşi desfrîul lor, de la turci lenevia; polonezii i-au înzestrat cu divorţul lor”.

În rezumat, deci, o sumedenie de popoare străine, aparţinînd celor mai diferite rase etnice şi istorice, veniră să contribuiască, cu mult puţinul lor trupesc şi sufletesc, la plăsmuirea sufletului românesc. Între aceste popoare trebuie să socotim cu siguranţă pe cele următoare: scyţii, geţii, dacii, romanii, grecii, galii, ilirii, goţii, hunii, avarii, slavii, gepizii, marcomanii, pecenegii, ungurii, kumanii, turcii, tătarii, grecii moderni, ruşii şi francezii. Dintr-acestea, sînt unele popoare cari au lăsat urme foarte puţine şi foarte şterse în compoziţia sufletului nostru: galii, goţii, hunii, avarii, gepizii, marcomanii, pecenegii. Altele au lăsat însă urme stăruitoare şi de temelie, deşi în măsuri diferite, în alcătuirea mentalităţii noastre: dacii, romanii, ilirii, slavii, kumanii, ungurii, turcii, grecii moderni şi francezii. Aceştia din urmă sînt adevăraţii părinţi şi educatori etnici mai de seamă ai Neamului Românesc. Sufletul nostru este rupt din sufletul lor, mentalitatea românească şi-a împrumutat hrana din mentalitatea acestor neamuri. De aceea, pentru a lămuri care este fondul sufletesc al românilor, trebuie să căutăm mai întîi a stabili pe scurt care a fost caracterul şi mentalitatea acestor popoare, şi în ce măsură fiecare din ele a contribuit la formarea sufletului românesc.

Există multe erori aici. Dar şi o seamă de realităţi incontestabile. Am reflectat, aproape fără voia mea, la toate aceste trăsături ale românilor, pentru că trăim un moment în care se pune la îndoială capacitatea lor de a reacţiona. Nu mai protestează. Nu mai mărşăluiesc. Nu se mai revoltă. Doar, uneori, se mai sinucid. Sau îşi plîng soarta în pumni. România are statut de colonie, asta nu se poate contesta. Totul e condus, vămuit, planificat şi controlat de străini. Veţi vedea că mîine o să ni se impună şi o limitare a creşterii demografice, deşi cred că nu mai e nevoie, fiindcă regresul se observă şi aici. Şi ne mai paşte un pericol grav: înmulţirea alarmantă a rromilor care nu numai că nu pot fi asimilaţi, dar ne vor asimila ei pe noi.

Privesc, de pe o terasă, imensitatea zbuciumată a apei. Marea este placenta care a rămas de la facerea lumii. Plaja e un Popor în miniatură. Zilnic, aici întîlnesc moldoveni, ardeleni, olteni, bănăţeni, dobrogeni, bucovineni, bucu­reşteni. De unde ştiu ce sînt? Foarte simplu: îmi place să-i întreb, atunci cînd vin să le dau autografe pe calendarele mele pentru anul 2000. În imensa lor majoritate, aceşti oameni, cu care destinul a făcut să petrec, cîteva zile, sub soarele torid al Pontului Euxin, au un bun-simţ fenomenal. Nu supără pe nimeni, vorbesc frumos, mă mai studiază, uneori, de la distanţă, să vadă dacă sînt om ca şi ei, pe urmă se apropie sfioşi, intră în vorbă, mă roagă să fac ceva mai mult pentru ţara asta şi să vin la Putere, ce mai aştept?! Nu sînt vanitos, dar constat că în viaţa mea n-am dat atîtea autografe ca acum, între 100 şi 300 în fiecare dimineaţă. Dar, asta contează puţin, atît de puţin! Problema e alta: ei, românii simpli, o duc din ce în ce mai rău. Iar cei care îşi pot permite un mic concediu pe Litoral au o oarecare dare de mînă, spre deosebire de restul populaţiei şi, cu toate acestea, îi văd strîmtoraţi, modest îmbrăcaţi, femeile cu tot mai puţine bijuterii, jucăriile copiilor sînt tot mai sărăcăcioase şi mai rare, unii turişti mănîncă, sfios, de la pachet, alţii dorm pe nişte povîrnişuri de iarbă şi îşi păzesc, cu schimbul, hainele, iar seara… Seara, restaurantele sînt goale puşcă! Rareori, ici-colo, cîte un program artistic, la care lumea se uită de afară, peste gardul viu de arbuşti ornamentali, apoi pleacă. Uneori, staţiunile sînt învolburate de vîjîiala maşinilor decapotabile (neapărat decapotabile!) ale unor copii de bani gata, care cheltuiesc într-o noapte, la restaurant sau la cazino, pensia unui bătrîn pe 10 ani. Aici a vrut să ajungă România? I-a întrebat cineva, pe români, dacă asta şi-au dorit? E jale mare, pretutindeni, şi parcă pînă şi peştii şi-au întors faţa de la noi, nimeni nu mai prinde nimic.

Am senzaţia că ţara a încremenit. Să fie, oare, liniştea dinaintea furtunii? În mod sigur, e nevoie de o Revoluţie. Dar una ca Revoluţia Franceză, izbucnită la 14 iulie 1789. Altminteri, totul va merge din rău în mai rău şi Poporul Român se va retrage, iarăşi, în subteranele Istoriei, dar nu ştiu dacă va mai avea puterea să revină la suprafaţă, vreodată. Îmi e o milă sfîşietoare de românii mei. Bunătatea lor faţă de zapciii străini începe să le fie fatală. E nevoie de o furtună purificatoare, care să smulgă din rădăcini arborii corupţiei, ticăloşiei, mîrşăviei, slugărniciei, mizeriei, trădării de ţară. Încep să cred, tot mai mult, că au dreptate aceia care ne cer ca forţele naţionale să cheme la luptă armată Poporul Român, pentru a scăpa de Mafie.

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR

14 iulie 2000, Eforie Nord

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite