Răscoală-te, române! (2)
  • 22-12-2020
  • 0 Comentarii
  • 743
  • 9

Un asemenea circ nu existase nici pe vremea lui Nero. Cu timpul, încet-încet, evenimentele aveau să fie stăpînite de cel care s-a priceput să transforme revoluţia permanentă într-un război permanent: Napoleon Bonaparte. Om din popor, şi el. Dar nu din poporul francez, ci din poporul italian, fiindcă ce altceva sînt corsicanii, decît italieni? El a ştiut să transforme Franţa, fulgerător, dintr-o ţară asediată într-o ţară asediatoare, cu scopul, mărturisit, de a da Naţiunii Franceze sentimentul grandoarei. Şi i l-a dat, cu prisosinţă. Iar gloata l-a urmat. Pentru mine rămîne un mister modul în care un militar crescut în restricţii cazone de o duritate extremă a ştiut să evite a fi bădăran, dovedind că este un om de un rafinament desăvîrşit. „Spiritul absolut călare!” – zicea despre Napoleon filozoful german Hegel. În 3 cuvinte a comprimat un tratat de 3 tomuri. Decimat, flămînzit, zdrenţuit, îndoliat de campaniile napoleoniene fără sfîrşit, vreme de 20 de ani (1796-1815), poporul francez n-avea să-l trădeze, însă, pe idolul său. Fără doar şi poate, la un asemenea împărat, un asemenea Popor! El, micul caporal Bonaparte, ridicase ştacheta mîndriei naţionale atît de sus, încît tot ce a urmat după epoca lui s-a raportat la asta şi iată pricina pentru care francezii au făcut veritabile tragedii naţionale şi familiale din dezastrele de la 1870 şi 1940. Să ai un Napoleon în spate şi să te bată ba un Bismarck, ba un Hitler! Nu se poate tolera aşa ceva – păreau a spune, şi chiar spuneau, cu ochii în lacrimi, generaţii întregi de francezi. Şi pînă la urmă a fost tot cum a vrut Franţa. De fapt, cum era normal să fie.

Ce ne facem, însă, noi, românii? La ce ne rapor­tăm? La cei care au adus glorie ţării – sau la cei care i-au trădat? Pentru unii români, personajul central, de la care începe Era Noastră, nu e Isus Christos, ci Iuda Iscarioteanul. Ca să scape de „boierii hicleni” (trădători), Ştefan cel Mare a renunţat la scaunul domnesc şi s-a călugărit. Da, da, Leul Moldovei n-a murit ca domn, renunţînd în favoarea fiului său, Bogdan, tocmai ca înscăunarea acestuia să nu mai fie contestată de vrăjmaşi.

Am vorbit, recent, cu stareţul Mînăstirii Putna, care mi-a spus – din relatările acelora ce au asistat la ultima deshumare a oaselor lui Ştefan cel Mare – că acesta nu are coroana pe cap, nici alături, fiind îngropat nu sub cripta de marmură înflorată, ci într-o gropniţă secretă, evident, din motive strategice, pentru a nu-i fura sau profana cineva sfintele moaşte. Şi încă Ştefan a murit fericit, cu ţara întreagă! Dar ce ne facem cu ceilalţi, hăcuiţi, sfîrtecaţi între cămile, descăpăţînaţi, sugrumaţi cu şbilţul harapului, împuşcaţi ca nişte cîini turbaţi? Poporul nu i-a apărat, asta e drama cea mare. Parcurg, cu viteza minţii, fiecare secol românesc din ultima jumătate de mileniu. Numai sînge şi lacrimi. Numai năvăliri pustiitoare ale străinilor. Numai copii şi femei în robie la păgîni. Numai pungi cu aur date ca tribut (aşa se numea şpaga pe atunci). Numai urgie (cuvînt rămas în limba noastră din dialectul byzantin). Unde era Poporul Român? A boicotat Istoria – spune Lucian Blaga. A primit jeturi de urină – zice un epigon palid al lui Caline, pe nume H. R. Patapievici. Eu, unul, cred că nici una, nici alta. Poporul Român a înaintat, greu şi tenace, aidoma unui fluviu subteran. În straturile sale cele mai adînci, el a rămas curat din punct de vedere etnic. Aşa se explică rezervoarele impresionante ale bazinelor etnografice, ori, mai degrabă, ale provinciilor istorice.

Poate că cea mai grăitoare dovadă a rezistenţei spiţei româneşti este permanenţa – chiar ca a unui fluviu subteran – a aromânilor, sau macedonenilor noştri dragi. Ei n-au ajuns în Peninsula Balcanică, mai ales în Grecia (Pind), de nicăieri. N-au migrat din Ţările Române acolo, cum greşit au susţinut unii diletanţi. Pur şi simplu, aromânii sînt traci romanizaţi, aşa după cum românii sînt daci romanizaţi.

Atunci cînd stăpînirea romană a cuprins toată Peninsula Balcanică, a avut loc un proces pe cît de rapid, pe atît de natural de romanizare a elementului autohton, care era o ramură a marii familii trace, iată de ce sîntem noi fraţi, de cel puţin 1800 de ani încoace. Acesta mi se pare cel mai bun argument împotriva acelora care susţin tezele aberante ale „vidului” de populaţie din spaţiul carpato-danubiano-pontic, cu bătaie la Transilvania. Din moment ce aromânii s-au păstrat, nealteraţi, creştini, timp de mai bine de 15 secole în mijlocul străinilor, pentru a ieşi acum la suprafaţă şi a-şi cere dreptul la viaţă, nu văd cum de-ar fi renunţat românii la Transilvania, care nu e orice provincie, ci leagănul Neamului Românesc, sanctuarul de jertfă şi comornicul inepuizabil, încerc să-mi înţeleg Poporul, cu bune şi rele. Nu-l idealizez, nu-l sanctific. Dar nici nu pot permite oricărei „cozi de topor” sau oricărui komisar străin să-l profaneze. Poporul Român e un sfînt, aşa ceva nu se poate contesta. Martirajul lui n-are margini. El este, deopotrivă, şi Eroul Necunoscut, şi pruncul care se naşte chiar acum, cînd scriu rîndurile de faţă. „Cine se naşte în Franţa, este francez” – spunea Napoleon Bonaparte. Tot astfel, cu o rezonanţă mai mică, dar cu aceeaşi convingere, voi spune şi eu: „Cine se naşte în România, este român”. Adică şi ungurii, şi rromii, şi armenii, şi evreii şi celelalte minorităţi care au sosit aici nepoftite de nimeni, dar au fost tolerate şi tratate cu multă, uneori prea multă omenie. În curînd, s-ar putea ca în România (după modelele Franţei şi Greciei, bunăoară) să nu mai fie recunoscută nici o minoritate, ci doar o singură Naţiune – Naţiunea Română. Avem, cel puţin din acest punct de vedere, multe de învăţat de la Franţa şi Grecia.

Cu ce sînt datori românii să tot suporte smiorcăielile ungureşti, reclamaţiile pe la tot felul de foruri internaţionale? La fel şi cu rromii – dacă nu-şi vor băga minţile-n cap şi nu se vor apuca de muncă cinstită, îl vor regreta pe Mareşalul Antonescu. Din pricina minorităţilor – etnice, sexuale etc. – am ajuns să nu mai vedem Poporul Român. Mafia politică internaţională ne tot scoate ochii cu drepturile minorităţilor, dar la ei acasă nici americanii, nici englezii, nici germanii, nici spaniolii, nici alţii ca ei nu tolerează subminarea Statului Naţional şi privilegii absurde, pe criterii etnice. Noua arhitectură a Europei trebuie să ţină seama de vocea majorităţii, care, pe deasupra, are şi îndreptăţire istorică. Eu înţeleg necesitatea schimbării, în bine, a mentalităţii Poporului Român cu privire la Era Nouă în care ne pregătim să intrăm. Dar nu voi înţelege, niciodată, şi nu voi urma directivele de mutilare sufletească a acestui Popor, de şantajare şi învinovăţire a lui.

Iubesc prea mult Poporul Român, fiind gata, oricînd, să şi mor pentru el – ca să permit oricărui venetic să-l pună în genunchi, pe coji de nuci, să-i aşeze jugul pe umeri, să-l biciuiască pe arătura sfîrşitului de veac şi de mileniu, să facă experimente dureroase pe el. Încerc să-mi păstrez luciditatea pînă la capăt, deşi, uneori, spumeg de furie. Pentru prima oară în presa română voi face să apară cîteva fragmente dureroase din lucrarea marelui sociolog Dimitrie Drăghicescu, intitulată „Din psihologia Poporului Român”. Am ales nişte pasaje mai dure, pentru că din analiza lor s-ar putea să desprindem mai multe adevăruri de care avem nevoie în tentativa noastră, a fiecărei generaţii de români, de a găsi răspunsuri la cele 3 întrebări fundamentale: cine sîntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm? Iată, aşadar, un capitol din „evanghelia criticistă” a Poporului Român: „Legăturile noastre istorice cu turcii sînt factorul cel mai puternic, care a determinat, pe cale curat socială, soarta Neamului nostru şi chipul dezvoltării lui. Subjugarea noastră de către turci este momentul absolut covîrşitor al Istoriei noastre. Din acest fapt decurg toate restriştile şi toate pericolele prin care a trecut Poporul Român. Din acest fapt decurge chiar păstrarea naţională, ca şi cauzele degenerării societăţii româneşti. Cu năvălirea turco-tătară se încheie pentru noi lanţul de restrişti violente şi sălbatice, năvălirile barbare încetează, însă spre a lăsa loc unor năvăliri şi înrîuriri semicivilizate. Năvălirile şi înrîuririle sub această din urmă formă sînt acelea ale grecilor moderni şi ale ruşilor. Într-adevăr, pe căi diferite, elementul grecesc modern pătrunse în sînul Poporului Român, încetul cu încetul. Mai întîi ei veniră aici ca neguţători, şi se găseau încă de mult în împrejurimi, prin oraşele de lîngă Marea Neagră: Cetatea Albă, Chilia. „Căderea Constantinopolului împingînd pe mulţi greci a se expatria, un număr însemnat din ei apucă – cei învăţaţi, către Ţările apusene, unde puteau trage folos din învăţătura lor, cei mai de rînd spre Ţările Române”. Inundaţia grecească pe solul românesc se făcu după revărsarea acestui element din Constantinopol. Pe lîngă negoţ, religia fu haina sub care se strecurară în ţările noastre epigonii Byzanţului corupt şi degenerat. În acelaşi timp, legăturile politice, care ne puneau sub ordinele sultanilor greceşti din Ţarigrad, deveniră mijlocul de canalizare spre Ţările Române a drojdiei etnice din uliţa Fanarului.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

14 iulie 2000, Eforie Nord

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite