Răscoală-te, române! (1)
  • 16-12-2020
  • 2 Comentarii
  • 922
  • 13

Astăzi, cînd scriu aceste rînduri, am simţit, pe pielea mea, cea mai rece apă a Mării Negre de cînd vin eu pe Litoral. Afară – zăduf de scoteau cîinii limba la oameni şi oamenii limba la zei. În apă, frigider Arctic, de parcă picioarele îmi erau tăiate cu lame Wilkinson, nu se putea înainta nici măcar pînă la primul val. Acum înţeleg de ce supravieţuiesc atît de puţini oameni unui naufragiu. Pur şi simplu, mor îngheţaţi, sau de inimă. Azi-noapte a fost furtună pe Mare, vai de navigatori! Aşa se explică, poate, curenţii de apă reci care au ţinut la respect sute de mii de oameni aflaţi în vacanţă. Dar, de cînd vin eu la Mare? Prima oară am văzut Marea Neagră în septembrie 1968, trimis cu acte în regulă de bunul, minunatul şi în veci neuitatul (oare unde o mai fi azi?) dr. Corneliu Paloş, şeful cabinetului medical de la Complexul Filozofie-Drept, care şi-a dat seama că maladia coloanei mele vertebrale, căpătată ca urmare a sportului greu al aruncării suliţei, numai cu apă şi soare se poate vindeca.

Nu aveam bani, eram sărac lipit pămîntului. N-aveam nici haine, tot ce purtam provenea de la fraţii mei mai mari. Dar eram tînăr, subţire ca o spadă (gladius, în latină, înseamnă spadă, de aici şi cuvintele gladiolă şi gladiator), aveam plete în vînt şi, mai presus de orice, eram un scriitor cu o oarecare faimă, de vreme ce, cu numai cîteva luni în urmă, se jucase la Radio prima mea piesă.

Aveam 18 ani. Am sosit la Costineşti cu trenul. A fost o vacanţă de vis şi pot spune că atunci m-am îndrăgostit de Mare. La cantina studenţească a staţiunii era mîncare din belşug (1968, ce an!), înfulecam cîte 2-3 porţii de musaca fără să se supere nimeni, se vedea că eram în creştere şi că sufeream de o foame veche, de vreo 500 de ani, eu şi toată familia mea.

Încă ne aflam, cu toţii, sub impresia extra­ordinară a refuzului strigat, vehement, de Nicolae Ceauşescu, de a participa la invadarea Cehoslovaciei. Ce moment fabulos! Ce hotar al Istoriei! Aceia care contestă, astăzi, acel act eroic al Naţiunii Române şi al conducătorului ei de atunci sînt nişte jalnice figurine de ceară. Şi în veacul trecut erau unii pigmei care îl contestau pe Al. I. Cuza, dar astăzi nu mai ştie nimeni de efemera lor trecere prin lume. Atunci, în septembrie 1968, eram mîndri că sîntem români, că sîntem independenţi, că nu facem parte din haita turbată a acelora care se năpustiseră să sfîşie visul de libertate al unui popor. În toate cîrciumile şi grădinile Litoralului, cehii (care refuzaseră să se mai întoarcă la ei acasă) erau priviţi cu dragoste, îmbărbătaţi. În inima mea clocotea un elan năvalnic şi atunci se desluşea naţionalistul din mine. Politicienii şi doctrinarii de astăzi ai Occidentului ar trebui să priceapă că popoarele din Estul Europei, care au cunoscut, pe grumazul lor, ce înseamnă cizma rusească, nu pot renunţa la filonul de aur al naţionalismului – ar însemna să renunţe la Istoria lor, la educaţia primită de la părinţi, la tradiţii, datini şi obiceiuri, chiar la civilizaţie. Închipuiţi-vă că s-ar extrage, din zăcămintele civilizaţiei româneşti, creaţiile naţio­naliste. Am rămîne, instantaneu, fără „Doina”, „Scrisoarea III” şi „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (Eminescu), fără cea mai mare parte a poeziilor lui Alecsandri, Coşbuc, Goga, Radu Gyr, Nichifor Crainic, fără „Apus de soare” (Delavrancea), fără Rapsodii şi Poema Română (Enescu) etc.

Naţionalismul românesc n-a fost niciodată agresiv, cum n-a fost niciodată îndreptat împo­triva cuiva, ci s-a manifestat pentru ceva, mai exact pentru independenţă şi unitate naţională, pentru identitate, demnitate, conştiinţă de sine. Şi cea mai bună dovadă este absenţa totală, din Istoria noastră, a războaielor sau persecuţiilor religioase – dimpotrivă, la noi şi-au găsit refugiul toţi prigoniţii, în frunte cu partizanii lui Jan Hus, care au şi întemeiat, în Moldova, o aşezare, Huşi. A le cere românilor să nu mai fie naţionalişti înseamnă a le cere să nu mai fie români. Iată de ce nu reuşeşte să prindă şi să dea roade nici o ideologie de import, plăsmuită în laboratoarele de la Harvard, sau de la Bruxelles ori Strasbourg: pentru că nu ţine seama de specificul Neamului Românesc. Nu sîntem îndărătnici, nici anacronici – sîntem, pur şi simplu, aşa cum sîntem şi dacă trebuie schimbat sau modernizat ceva în mentalitatea românilor, atunci acest lucru nu poate fi naţionalismul, fiindcă fără el sîntem orice altceva, dar nu români.

Astăzi e 14 iulie. Zi mare, vulcanică. Aşa cum în 79 d. Chr. a erupt Vezuviul, tot astfel în 1789 a erupt Parisul. Tot un vulcan. Dar ce vulcan! Eu cred că, după naşterea şi învierea lui Isus Christos, Revoluţia Franceză e cel mai important eveniment din Istoria Umanităţii. Pentru că într-un fel s-a scris această Istorie înainte de 1789 şi în alt fel după 1789. Am mai scris despre acest cutremur formidabil, care a împărţit timpul în două ere, nu-mi place să mă repet. Atunci a apărut, în avanscenă, Poporul ca făuritor de Istorie. El judeca sumar şi executa. În sunetele „Carmagnolei” şi, cîţiva ani mai tîrziu, ale „Marseillezei”. Francezii, ce popor magnific! Evul Mediu putrezea urît şi trebuia ghilotinat. Imense au fost erorile şi ororile acelei perioade, cînd s-a ucis fără alegere, iar sîngele înroşise apele Senei. A meritat? Neîndoielnic că da. La scara gigantică a Istoriei, Revoluţia Franceză a reprezentat hemoragia pe gură, necesară, care, dacă nu se revărsa în afară, ci exploda înăuntru, ar fi fost nenorocire. Am încercat să studiez comportamentul omului simplu în acele zile şi nopţi de groază, mai ales pe vremea Teroarei. De bună seamă că populaţia săracă a Franţei nu mai putea, era deşelată de biruri. „Visez ca fiecare francez să aibă duminica, în oală, cîte o găină!” – obişnuia să spună Regele Henric al IV-lea, pînă cînd a fost înjunghiat el, mai rău ca o găină, în 1610, de un fanatic catolic. Din visul lui s-a ales praful. Bogaţii au devenit tot mai bogaţi, săracii au devenit tot mai săraci. Această forţă a nemulţumirilor avea să fie captată şi teoretizată de un om: Jean-Jacques Rousseau. Acest om era idolatrizat de un tînăr, care îl spiona noaptea, prin fereastră, tremurînd de emoţie că îl vedea la masa de scris: tînărul se numea Maximilien Robespierre şi era un monstru de orgoliu. El n-a putut uita, de pildă, o scenă: pe cînd era adolescent, se vestise că Regele Ludovic al XVI-lea şi Regina Maria-Antoaneta (fiica Mariei Thereza) vor trece şi prin tîrgul unde trăia el, notabilităţile locale l-au sfătuit să pregătească un mic discurs de salut, el a făcut-o, plin de speranţe, dar, ce ghinion, perechea regală a poruncit să se dea bice cailor şi nu a catadicsit să oprească în micuţa aşezare. Putea o fiară trufaşă ca Robespierre să uite un asemenea afront? Nu numai că nu putea, dar a şi pîndit momentul să se răzbune. În 1792, tocmai cînd se pregăteau să fugă din Franţa, tot cu o trăsură, Ludovic şi Maria-Antoaneta au fost recunoscuţi de mulţime, la frontieră, datorită nesăbuinţei muiereşti, de a scoate capul pe fereastră. Au fost întemniţaţi şi, după 1 an, în 1793, ghilotinaţi. La scurtă vreme, călăul lor, Robespierre, avea să le urmeze pe eşafod. Poporul era însetat de sînge!

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

14 iulie 2000, Eforie Nord

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite