Zilele de început ale acestei luni sînt pentru noi o binecuvîntare divină, pentru că ni se înlesnește ocazia, de 1 Martie, să oferim femeii dragi cel mai frumos dar al primăverii, Mărțișorul, simbolul iubirii pe care i-o purtăm, iar de 8 Martie, să celebrăm ziua femeii-mamă, a femeii-poetă, a femeii-țesătoare, aducîndu-le tuturor prinosul nostru de prețuire și respect. Nimic nu e mai frumos pe lume ca, la o asemenea sărbătoare, să dăruiești o floare, un ghiocel și să-ți exprimi recunoștința față de aceea care dă viață: femeia, cu inima mereu îndreptată către cei dragi, ființa care ne ocrotește și veghează asupra noastră cu toată dăruirea ei. Iată pentru ce, în această zi, aducem omagiul nostru acestei făpturi gingașe ca o floare în glastră, care ne aduce bucuria în suflet, cu glasul ei de primăvară voioasă, la auzul căruia toții pomii se înghesuie a o întîmpina cu oceanul lor de flori scăldate în parfumuri de poezie și păsările ce nu-și contenesc cîntarea, întru nemurirea ei de ființă zămislitoare de viață pe pămînt... Ea este copacul-lumină, în care natura a turnat atîta frumusețe universală încît niciodată nu va putea fi înfățișată pe deplin în cele mai copleșitoare poeme de dragoste. Ea este cărarea care duce la izvorul cerului presărat cu stele întru perfecțiunea ei. Vorbind despre femeie, iată că m-au cuprins nostalgiile, și mă gîndesc la mama, cea mai devotată ființă pentru familia noastră... Mama care ne-a născut și care a muncit pentru noi mai ceva ca un bărbat, ca să ne crească mari. Îmi aduc aminte de primul Mărțișor pe care i l-am oferit, la îndemnul profesoarei de lucru manual, o bondoacă de femeie care vorbea continuu, ca o apă nărăvașă zbătîndu-se între maluri. Cred că eram prin clasa a cincea sau a șasea... Ne adusese de acasă mai multe bucăți din tija unei pene de gîscă, pe care dumneaei le tăiase uniform, de dimensiunea unei frăguțe dolofane, ca să le învelim cu niște fire de ață roșie și albă împletite. După acest prim procedeu, ne-a arătat pasul următor, prin care trebuia să legăm micuța bijuterie cu o sforiță mai groasă din mătase și să-i atașăm un ac de gămălie, ca să poată fi prins la pieptul femeilor și al fetelor. Cred că realizasem cel mai frumos mărțișor... Sau așa mi se părea mie atunci, mai ales că știam că trebuia să i-l dau mamei, de îndată ce voi ajunge de la școală, acasă. Ceea ce s-a și întîmplat... Mama venea de la fîntînă cu cobilița pe umăr, cu gălețile pline ochi cu apă, atîrnînd greu pe umerii ei - o povară pe care o ducea zilnic cu ea peste tot unde lucra cu palmele, din zori și pînă noaptea tîrziu, pentru a ne asigura nouă un trai cît de cît decent, fără ca noi să simțim lipsa bucății de pîine de pe masă. Bucuria de a-i oferi mamei Mărțișorul făcut cu mîinile mele e greu de descris în cuvinte... Nu era vorba de un mărțișor cum sînt cele din zilele noastre, făcute din metal strălucitor și pietricele colorate care îți iau ochii. Cînd a primit mărțișorul acela modest, mama se uită la mine lung, plină de uimire... Pînă atunci, nimeni nu-i mai oferise așa ceva. Am văzut în ochii ei cum se revarsă parcă toată lumina soarelui de pe cer și am simțit că trăiește o mare bucurie sufletească, pe care nu a mai împărtășit-o vreodată cu cineva nici pînă atunci și nici după aceea. Era o zi frumoasă, poate cea mai frumoasă zi din viața mea de copil, pentru că îi oferisem mamei un mărțișor realizat la îndemnul profesoarei noastre de lucru manual. Nimeni altcineva din familie nu-i mai dăruise un mărțișor așa de prețios. Tata, nici vorbă! În scurta lui viață pe acest pămînt, nu l-am auzit niciodată spunîndu-i că o iubește, cum făceau alți bărbați din sat cu nevestele lor. Poate, în momentele lor de tandrețe!... Acum, în zilele acestea de început de martie, mă năpădesc toate amintirile copilăriei... Cît de mult mi-aș dori să o mai văd o dată pe mama și să-i spun că o iubesc, iar ea să mă îmbrățișeze cu dragoste maternă... Cine știe, poate că acolo, în ceruri, să mă vadă și să mă ierte că nu am fost în stare să o prețuiesc îndeajuns cît a fost pe această lume... Așa e cînd crești mare și pleci din cuibul părintesc: însemnate devin, în primul rînd, problemele tale de viață, abia apoi ale celorlalți... De multe ori, însă, uităm de părinți, iar regretele nu-și mai au nici un rost, mai tîrziu.
În concluzie, rămîi de-a pururi frumoasă, femeie, să trăiești în armonie și pace lîngă cei dragi, iar fiecare clipă din viața ta să fie cel mai frumos poem de dragoste. Rămîi așa de cînd ești tu, de veghe familiei tale, zămislitoare de prunci luminoși!
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”