I. Palestrina

Genialul pictor Rafael Sanzio şi genialul compozitor Giovanni Pierluigi da Palestrina se înscriu în spiritul apollinicului, sau, altfel spus, în constelaţia creatorilor de opere solare, care parcă întotdeauna îl poartă în suflet pe cugetătorul francez Boileau. În istoria muzicii, creaţiile lui Palestrina simbolizează arta tulburătorului „Rinascimento“, redusă la esenţa ei sublimă. Acest compozitor, un „uomo unico, uomo universale, uomo singolare“ – ca să-l cităm pe cărturarul elveţian Iacob Burckhardt -, nu a fost un inovator – înscriindu-se, din această perspectivă, în aceeaşi linie cu Bach, Schumann, Brahms sau Roger -, ci a sintetizat elementele de tehnică legate de compoziţia madrigalului, motetului şi a missei, în concordanţă cu etica religiei catolice. Melosul său este cristalin, iar polifonia relevă o înlănţuire de consonanţe, predominînd cvintele, terţele şi sextele, în timp ce toate celelalte intervale au fost socotite „disonante“ – fiind legate de acel „diabolus in musica“ -, de aceea trebuiau „pregătite“ cu migala „bijutierului sonor“. Armonia creaţiilor lui Palestrina s-a arătat ca o derivantă a polifoniei, conţinînd, de cele mai multe ori, înlănţuiri modale, dar, în finalul pieselor, creatorul genera sensibile sonore, ce anunţau dualismul gamelor „minore“ şi „majore“ – dualism ce va tiraniza arta Barocului, a Rococoului şi a Romantismului, pînă în faza sa tîrzie, sau, mai bine spus, crepusculară.

Deşi a compus multe madrigaluri, Palestrina rămîne în istoria muzicii ca un genial compozitor de muzică religioasă. Lucrarea ,,Stabat mater“, agreată şi dirijată de Richard Wagner, precum şi ,,Missa Papae Marcelli“ sînt adevărate capodopere, care au luminat secolele şi ne-au îndreptat pe noi, credincioşii, spre lumea rugăciunii şi a remuşcărilor, de o expresie hieratică, de-a dreptul sublimă, a artei care ne apropie de Trinitatea Binelui, Adevărului şi Frumosului, teritoriu paradisiac al lui Dumnezeu. Maestru în tehnica mînuirii contrapunctului imitativ, a vocalităţii ingenue, a construcţiei bazate pe principiul variaţiei continue, Giovanni Pierluigi da Palestrina este identificat cu muzica de cult cea mai senină, sonorităţile ei, inundate într-o lumină vivifiantă, proclamînd eternitatea lumii Binelui. Mihai Eminescu, impresionat de motetele lui Palestrina, a spus că, aprofundînd opera lui Palestrina, chiar păgîn fiind, începi să te îndoieşti de ateism şi, în cele din urmă, te rogi lui Dumnezeu!

II. Rafael

Se poate vorbi de o reală corespondenţă spirituală între lucrările lui Palestrina şi cele ale lui Rafael. Dincolo de încadrarea lor în spiritul apollinic, putem remarca starea de graţie, în armonie cu un clasicism structural, a celor doi creatori, latini prin excelenţă. Dacă Michelangelo şi Monteverdi au generat opere tragice, reliefînd acel catharsis ce ne aminteşte de capodoperele lui Euripide şi Eschil, Rafael şi Palestrina au promovat limpiditatea, ca o victorie a seninătăţii inimii asupra întunericului. ,,Missa Papae Marcelli“ şi ,,Madonna Sixtină“ – aceasta din urmă fiind terminată cînd pictorul avea mai puţin de 30 de ani şi, apoi, fiind expusă la vestita Galerie din Dresda – sînt realizări excepţionale, de un calm imperturbabil, în concordanţă cu puritatea coloritului armonico-polifonic şi al celui pictural.

Eufonia feciorelnică a picturilor lui Rafael îşi găseşte liantul în expresia reţinută şi de o rară nobleţe a polifoniei din ,,Missa Papae Marcelli“. Monumentalul construcţiei lor se află în concordanţă cu stilul grandilocvent al unor neoromantici. La aceste două creaţii, menite să răzbată în posteritate, totul este proporţie şi îngemănare de virtuţi consolatoare. Şi, de aceea, ele constituie dipticul sublimului, încît putem spune că Rafael, creatorul fără pereche al Madonnelor, şi Palestrina, autorul unic al muzicii sacre, au apărut pe Pămînt ca să ne conducă, tainic, prin arta lor – a liniştii şi a concordiei -, spre mîntuirea sufletelor noastre. Cu atît mai mult este cazul să-i cinstim nu numai pe marii exponenţi ai frumosului din grandiosul „Rinascimento“, ci şi pămîntul Italiei, binecuvîntat teritoriu al înfrăţirii tuturor artelor, unde aceşti giganţi ai spiritului s-au născut, au iubit şi au creat, iar, apoi, au părăsit această lume, mulţumiţi că ne-au lăsat moştenire opere nepieritoare, considerate „una meraviglia dell’ arte“.

Doru Popovici