Rădăcinile unui război (4)
  • 27-02-2023
  • 0 Comentarii
  • 466
  • 2

Istoria Ucrainei și a relațiilor sale cu Rusia prezentată aici, deși pare stufoasă, se reduce într-o singură propoziție la faptul că, după intrarea sub stăpînirea polono-lituaniană, poporul ucrainean s-a divizat definitiv pe rîul Nipru între pro vestici și pro ruși, iar această separație se menține și astăzi, stînd la baza conflictului actual.
Rămăsesem în episodul trecut la momentul în care rușii, după ce au ocupat Crimeea, au trecut la acțiune și în regiunile pro-ruse de care vobeam mai sus. Au început luptele, soldate cu morți și răniți de ambele părți, cu ocuparea unor regiuni din zonele vizate de ruși. În focul luptelor, milițiile pro ruse au răpit și reținut opt membri ai unei misiuni de monitorizare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), numeroși jurnaliști ucraineni și occidentali și mai mulți membri ai poliției și serviciilor de securitate ucrainene.
Între timp, s-au organizat referendumuri în regiunile separatiste, contestate atît de ucraineni cît și de organizațiile internaționale, dar recunoscute de Moscova. În luna mai, în Ucraina s-au orga­nizat alegeri prezidențiale pe care le-a cîștigat miliardarul Petro Poroșenko, cu peste 50%. Despre acest moment, Enciclopedia „Britannica” scrie: „Poroșenko a depus jurămîntul ca președinte pe
7 iunie și a prezentat imediat o propunere de restabilire a păcii în regiunile controlate de separatiști. Luptele au continuat însă, iar Rusia a fost din nou acuzată că îi sprijină direct pe rebeli atunci cînd un trio de tancuri neidentificate din epoca sovietică au apărut în orașele ucrainene de lîngă granița cu Rusia. Pe 14 iunie, la o zi după ce forțele guvernamentale au revendicat orașul Mariupol, armata ucraineană a suferit cea mai mare pierdere de vieți omenești într-o singură zi pînă în acel moment, cînd rebelii au doborît un avion care transporta 49 de persoane în timp ce încerca să aterizeze la Lugansk. Poroșenko a cerut oprirea operațiunilor militare din est, oferind un armistițiu temporar, precum și amnistia separatiștilor care erau dispuși să depună armele. El l-a trimis pe fostul președinte Kucima să negocieze cu liderii rebeli, iar aceștia și-au exprimat acceptarea propunerii de încetare a focului. Putin, invocînd dorința de a contribui la normalizarea situației din estul Ucrainei, a anulat un ordin – emis înainte de anexarea Crimeei – care autoriza folosirea trupelor rusești pe teritoriul ucrainean. Pe 27 iunie, pe fondul obiecțiilor puternice ale Rusiei, Poroșenko a semnat acordul de asociere îndelungat cu UE, promițînd legături mai strînse cu Europa”.
Așadar, după multe strădanii și lupte, ucrainenii din vestul Niprului alegeau un președinte care să-i scoată din zona de influență a Moscovei, iar el le împlinea dorința. La cîteva săptămîni s-a întîmplat drama doborîrii deasupra Ucrainei a unui avion de pasageri aparținînd Malaeziei, de către o rachetă sol-aer, iar guvernul ucrainean a demisionat, președintele Poroșenko pregătind alegerile anticipate. În est, zona aflată sub control separatist a continuat să se retragă, pe măsură ce armata ucraineană a avansat constant spre cetățile rebele din Donețk și Lugansk. Sursa citată scrie: „Pe 5 septembrie, guvernele Ucrainei și Rusiei s-au întîlnit cu lideri separatiști la Minsk, în Belarus, și au convenit asupra unui acord de încetare a focului care a încetinit, dar nu a oprit violența. Cu ochii la viitor, Poroșenko a propus o serie de reforme politice și economice care au fost concepute pentru a pregăti Ucraina să-și depună candidatura pentru aderarea la UE în 2020. Mandatul lui Poroșenko a primit aprobarea alegătorilor pe 26 octombrie, cînd partidele pro-occidentale au triumfat la alegerile parlamentare anticipate. În stînga Niprului, separatiștii au organizat alegeri locale în Donețk și Lugansk, încălcînd acordul de încetare a focului de la Minsk. Autoritățile ucrainene și occidentale au respins rezultatele, care, în mod previzibil, i-au favorizat pe candidații separatiști și, deși Rusia a declarat inițial că va recunoaște alegerile, ulterior a renunțat la aceste comentarii, spunînd că doar le va «respecta»”.
La 12 februarie 2015, liderii Ucrainei, Rusiei, Franței și Germaniei au convenit asupra unui plan de pace în 12 puncte care propunea, printre altele, încetarea luptei, retragerea armelor grele, eliberarea prizonierilor și îndepărtarea trupelor străine de pe teritoriul ucrainean. Încălcările frecvente ale armistițiului au provocat, totuși, peste 9.000 de morți și peste 20.000 de răniți pînă la sfîrșitul anului. Citînd cercetări din partea grupurilor ruse pentru drepturile omului, autoritățile ucrainene au estimat că peste 2.000 de militari ruși au fost uciși de la începutul luptei în aprilie 2014. Oficialii ruși au continuat să nege orice implicare în conflict, iar în mai 2015 Putin a semnat un decret prin care interzice eliberarea de informații despre moartea soldaților ruși în timpul „operațiunilor speciale”. Vedeți că președintele discuta despre „operațiuni speciale” din 2015, nu din 24 februarie 2022, cum credeam noi. Acesta avea în vocabular  expresia de mai mult timp, iar felul în care a intrat în Ucraina încă de atunci seamănă foarte tare cu ceea ce face acum, singura deosebire fiind aceea că atunci lucra pe ascuns, iar acum face totul la vedere.
Între timp, pe măsură ce situația din est a devenit un conflict înghețat, ucrainenii au devenit nerăbdători cu ritmul reformelor politice și economice. Deși administrația Poroșenko a promis transparență și un efort reînnoit pentru a elimina corupția endemică, lucrurile se mișcau greu. Ca și cum asta nu era suficient, aproape de finalul lui 2018 ies la iveală date despre spălare de bani și evaziune fiscală de o amploare uluitoare, acte în care era și el amestecat. Firește că popularitatea i s-a prăbușit, dar capturarea de către ruși a unor nave ucrainene în strîmtoarea Kerci l-a readus pe val.
În campania electorală, Poroșenko a folosit sloganul „Armată, limbă și credință” ca trei piloni pe care să se constituie Ucraina liberă de ruși. Enciclopedia „Britannica” scrie că „al treilea dintre acești piloni era punctul central al inițiativei majore de politică pre-electorală a lui Poroșenko – și anume, crearea unei Biserici Ortodoxe Ucrainene independente”. Bisericile ortodoxe din Ucraina se aflau sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei încă din Secolul al XVII-lea, dar în decembrie 2018 Poroșenko și liderii ortodocși au anunțat o ruptură de Moscova. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I a acordat oficial Bisericii Ortodoxe Ucrainene statutul de autocefal (independent) în ianuarie 2019, moment în care Biserica Ortodoxă Rusă rupsese deja legăturile cu Constantinopolul și Patriarhia ecumenică, în semn de protest. Adversarul lui Poroșenko în alegeri a fost Volodimir Zelenski, care l-a atacat pentru corupția de care se făcea vinovat, și s-a folosit de social media pentru a-și face campanie electorală. Zelenski a cîștigat în al doilea tur de scrutin cu mai mult de 73% din voturi și a preluat mandatul pe 20 mai 2019, anunțînd dizolvarea Parlamentului și declanșarea alegerilor legislative anticipate. Acele alegeri, desfășurate pe 21 iulie, au oferit o majoritate parlamentară absolută partidului Slujitorul Poporului, al lui Zelenski.
Nu știu dacă ceea ce a făcut Zelenski dizolvînd Parlamentul fără un motiv legal a fost corect, deoarece nu am analizat Constituția Ucrainei, dar iată că el și-a asigurat puterea absolută pentru a guverna liniștit. Una din primele sale măsuri a fost retragerea trupelor ucrainene de pe linia de contact cu rușii, ceea ce a fost văzut de unii compatrioți ca o cedare în fața inamicului, dar a avut susținerea unui mare număr de oameni deja obosiți de război. Acesta e momentul în care președintele american Trump îi spune că dacă vrea să primească fonduri americane de 400  de milioane de dolari ajutor militar pentru lupta cu separatiștii pro-rusi din Donețk (de atunci îl ajutau americanii), trebuie „să-l investigheze pe fiul unui oponent politic, candidatul democrat la președinția americană Joe Biden, care a făcut parte din consiliul de administrație al uneia dintre cele mai mari companii de gaze naturale din Ucraina. O lună mai tîrziu, ajutorul militar a fost în sfîrșit eliberat, dar pînă la acel moment, democrații din Congresul SUA investigau presupusa încercare a lui Trump de a face presiuni asupra Ucrainei”.
Ce ironică e viața uneori: Zelenski a permis investigarea lui Hunter Biden, scandal care încă nu s-a stins în SUA, iar acum e cel mai bun aliat al președintelui Joe Biden, în lupta acestuia contra rușilor.
Între timp, a venit pandemia COVID și lumea a fost preocupată în principal de aceasta, iar popularitatea lui Zelenski scădea fiindcă reformele populiste care-l aduseseră la putere făcuseră puține progrese, iar conflictul din Donbass era nerezolvat. În timp ce Zelenski a reușit să abordeze prima chestiune prin adoptarea unei legi menite să reducă influența oligarhilor, cea de-a doua problemă avea să se transforme în curînd în cea mai mare amenințare la adresa stabilității regionale de la sfîrșitul Războiului Rece, scrie sursa citată.
Ce s-a întîmplat mai apoi, am trăit cu toții, dar am să vă reamintesc acum: „Între octombrie și noiembrie 2021, Rusia a început o acumulare masivă de trupe și echipamente militare de-a lungul graniței sale cu Ucraina. În lunile următoare, forțe suplimentare au fost trimise în Belarus (aparent pentru exerciții comune cu armata acestei țări). În timp ce liderii occidentali s-au consultat atît cu Zelenski, cît și cu Putin în efortul de a împiedica o invazie rusă care părea inevitabilă, Putin a emis cereri care includ dreptul de veto asupra extinderii NATO și limitarea forțelor NATO în țările care fuseseră membre înainte de 1997. Acest lucru ar elimina, de fapt, umbrela de securitate NATO din estul și sudul Europei, precum și din statele baltice. Aceste propuneri au fost respinse categoric. Pe 21 februarie 2022, Putin a răspuns recunoscînd independența autoproclamatelor republici populare Donețk și Lugansk. Putin le-a ordonat trupelor ruse să intre pe teritoriul ucrainean în calitate de «acționari ai păcii», iar activitatea militară rusă în Donbass – în desfășurare din 2014, dar dezavuată în mod constant de Kremlin – a devenit în cele din urmă deschisă”.
Iată cum o istorie comună de 1000 de ani continuă să se deruleze exact cum a început: cu luptele între ucrainenii din dreapta Niprului, ce vor să fie occidentali, contra celor de pe malul stîng, care-și doresc protectorat rusesc.
Sper că materialul acesta întins pe patru episoade v-a lămurit asupra situației din Ucraina. În ceea ce mă privește, îmi e foarte clar că între comunitățile de pe malurile Niprului nu va fi niciodată pace, fiindcă au avut mereu valori diametral opuse. Ce nu înțeleg eu este dorința celor din vestul țării de a-i ține cu forța lîngă ei pe cei din est, cînd istoria lor comună ne arată clar că nu au nici o treabă unii cu alții.
Concluzia pe care o trag eu după tot ceea ce am scris pînă acum și după ce am văzut că s-a întîmplat în istorie și pe frontul din Ucraina dincolo de toate motivele unora și altora este reflectată de un pasaj din partea a doua a articolului intitulat, „Teoria continuității“, în care scriam despre dorința Occidentului de a-i civiliza cu forța pe cei din est: „Acest joc al contrastelor, această pendulare a zonelor între Orient și Occident, între măreția trecutului și mizeria prezentului, le-a făcut extrem de interesante și de atrăgătoare pentru Occident, deoarece aici dominația poate fi impusă și menținută mai ușor ca în alte zone, fiindcă Occidentul cucerește ceea ce, într-un fel, este deja al său. Balcanicii și esticii sînt în același timp sălbaticii și străinii primitivi care trebuie cuceriți, dar în același timp și frații pe care trebuie să-i eliberăm de sub dominația turcilor sau a rușilor, să-i ridicăm din întuneric la lumina civilizației, să-i integrăm în NATO și Uniunea Europeană. Această din urmă motivație a «eliberării fraților noștri asupriți» este, sub aspect psihologic, benefică pentru vindecarea conștiinței vinovate a unui imperiu modern și democratic, convins că săvîrșește un act de caritate prin salvarea și civilizarea unor rude mai sărace, exact cînd își promovează interesele egoiste și își extinde propria sferă de influență în sens politic, economic sau cultural”.
Sfîrșit
NICU MARIUS MARIN,
antreprenor HORECA

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite