Am ajuns la penultima parte a serialului legat de istoria ruso-ucraineană. Folosind aceeași sursă de documentare – Enciclopedia „Britannica” – voi relua firul poveștii începînd cu alegerile parlamentare din 1994. Astfel, „candidații afiliați Partidului Comunist reînviat au cîștigat aproximativ o cincime din locuri, iar stînga constituia acum un bloc puternic, deși nu unit, în noul Parlament. La alegerile prezidențiale, președintele în exercițiu, Kravciuk, a fost învins de fostul prim-ministru Kucima, care a promis o reformă economică și relații mai bune cu Rusia. Cele două runde de alegeri păreau să dezvăluie o polarizare politică între estul și vestul Ucrainei. Kucima și stînga au primit cel mai mare sprijin din partea regiunilor mai industrializate și rusofone din estul Ucrainei, în timp ce Kravciuk s-a descurcat deosebit de bine în vestul Ucrainei, unde au predominat vorbitorii ucraineni și național-democrații. Cu toate acestea, numărul minim de nereguli la alegeri și înlocuirea pașnică a președintelui au fost interpretate pe scară largă ca semne că democrația se înrădăcina în Ucraina. Odată ajuns în funcție, Kucima a menținut multe dintre politicile predecesorului său. În mod semnificativ, în timp ce căuta relații mai cordiale cu Moscova, el nu a reorientat politica externă a Ucrainei. Țara a continuat să participe la CSI, dar aproape în același mod ca și anterior. Mai mult, Kucima a menținut politicile și aspirațiile pro-occidentale ale Ucrainei.  În 1994, Ucraina a aderat la Programul de Parteneriat pentru Pace, condus de Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO); țara a stabilit, de asemenea, un «parteneriat special» cu organizația în 1996. În 1995, Ucraina a aderat la Consiliul Europei. La alegerile parlamentare din 1998, Partidul Comunist și-a îmbunătățit efectiv prezența. Cu toate acestea, la alegerile prezidențiale din 1999, Kucima l-a învins pe liderul Partidului Comunist, Petro Simonenko, cu un procent mare. Din punct de vedere politic, Kucima beneficiase de diviziunea stîngii printre mai mulți candidați. Rezultatul alegerilor din 1999 a fost semnificativ în două privințe. În primul rînd, a reprezentat o respingere a trecutului comunist. Unii observatori au remarcat că a constituit chiar un al doilea referendum privind independența. În al doilea rînd, votul nu s-a împărțit bine pe linii geografice, indicînd că, cel puțin pentru acel moment, diviziunea est-vest observată la alegerile din 1994 nu a fost un factor la fel de important în politica ucraineană așa cum sugeraseră mulți analiști”.
Dacă atunci situația era echilibrată, lucrurile au luat o nouă întorsătură în anii următori. Astfel, „în timpul celui de-al doilea mandat al lui Kucima, conflictele dintre forțele de dreapta și cele de stînga au amenințat uneori stabilitatea politică. Cu toate acestea, nou-numitul prim-ministru Viktor Iuşcenko a condus reformele economice prin legislatură. Economia a crescut constant în primii ani ai Secolului al XXI-lea, dar situația politică a rămas tensionată în Ucraina, deoarece statul a căutat să adere la NATO și la Uniunea Europeană (UE), urmărind în același timp relații mai strînse cu Rusia – un act de echilibru delicat. În 2003, Ucraina a acceptat în principiu o propunere de a stabili un «spațiu economic comun» cu Rusia, Belarus și Kazahstan; cu toate acestea, relațiile ucraineno-ruse au fost tensionate de acuzațiile rusești de deteriorare a condițiilor pentru minoritatea rusă din Ucraina, împreună cu preocupările ucrainene cu privire la ceea ce considera a fi proiecte expansioniste ruse în Crimeea” (lucrurile începuseră să avanseze cu 11 ani mai devreme de anexarea din 2014 – n.m.).
Acum începe partea interesantă. Citez din aceeași sursă: „Alegerile prezidențiale din 2004 au adus Ucraina în pragul dezintegrarii și războiului civil. Autorizat să caute un al treilea mandat de președinte de către Curtea Constituțională, Kucima a susținut în schimb candidatura premierului Viktor Ianukovici, care a fost susținut puternic și de președintele rus Vladimir Putin. Iuşcenko a apărut drept principalul candidat al opoziţiei, dar echipa sa de campanie a fost împiedicată să viziteze «fortăreaţa» lui Ianukovici din Doneţk şi alte oraşe din est. În septembrie, starea de sănătate a lui Iuşcenko a început să se agraveze, iar testele medicale au arătat ulterior că a suferit otrăvire cu dioxină (se presupune că a fost efectuată de Serviciul de Securitate de Stat al Ucrainei), care i-a lăsat faţa desfigurată. În primul tur al alegerilor prezidențiale, pe 31 octombrie, Iușcenko și Ianukovici au cîștigat, ambii, aproximativ două cincimi din voturi. În turul din luna următoare, Ianukovici a fost declarat cîștigător, deși susținătorii lui Iușcenko au acuzat fraudă și au organizat proteste în masă care au ajuns să fie cunoscute sub numele de Revoluția Portocalie. Protestatarii îmbrăcați în portocaliu, culoarea campaniei lui Iușcenko, au ieșit în stradă, iar țara a îndurat aproape două săptămîni de demonstrații. Susținătorii lui Ianukovici din est au amenințat că se vor separa de Ucraina dacă rezultatele erau anulate (carevasăzică, rușii din est, la fel ca pînă acum în istorie, voiau cu Rusia – n.m.). Cu toate acestea, la 3 decembrie, Curtea Supremă a decis că alegerile nu sînt valide și a ordonat un nou tur de scrutin pentru 26 decembrie. Ulterior, Iuşcenko (să-i zicem democratul) l-a învins pe Ianukovici (să-i zicem pro-rusul) obținînd aproximativ 52% din voturi. Deși Ianukovici a contestat validitatea rezultatelor, Iușcenko a fost validat ca președinte pe 23 ianuarie 2005.
Tulburările politice au ocupat primii cîțiva ani ai președinției lui Iușcenko. Primul său cabinet a servit doar pînă în septembrie 2005, cînd și-a demis toți miniștrii, inclusiv pe prim-ministrul Iulia Timoșenko, alături de care a condus Revoluția Portocalie. Alegerile parlamentare de la începutul acelui an au adus partidul Ucraina Noastră al lui Iuşcenko pe locul al treilea, după Partidul Regiunilor al lui Ianukovici și Blocul Iulia Timoșenko. După o nouă rundă de alegeri parlamentare în 2007, o coaliție cu Blocul Iulia Timoșenko a permis partidelor democrate pro-occidentale să formeze un guvern cu Timoșenko ca prim-ministru. Pe măsură ce guvernul a continuat să echilibreze obiectivele adesea contradictorii de a menține relații pozitive cu Rusia și de a obține aderarea la UE, disidența dintre Iușcenko și Timoșenko a contribuit la prăbușirea coaliției lor în septembrie 2008. În octombrie, președintele a dizolvat parlamentul. Alegerile parlamentare, programate inițial pentru decembrie, au fost ulterior anulate, iar partidele lui Iușcenko și Timoșenko au convenit să formeze o nouă coaliție, împreună cu blocul mai mic Lytvyn, condus de Volodymyr Lytvyn”. Ne aflăm, așadar, în anul 2008, iar pînă la protestele din piața Maidan mai urmau a se scurge doar 5 ani. Să vedem, pe scurt, ce s-a întîmplat în acest timp.
În anul 2010, la alegerile prezidențiale Iușcenko obține 5% din voturi și își încheie cariera politică. Rămîn în cursă Iulia Timoșenko, reprezentînd populația care dorea apropierea de Occident și locuia în vestul rîului Nipru, și Ianukovici, reprezentînd pro-rușii din estul Niprului, la fel ca și pînă acum. Acesta din urmă cîștigă la diferență de 3 procente și devine președinte. Deși observatorii internaționali au stabilit că sondajul a fost corect, Timoșenko a declarat rezultatele frauduloase și a refuzat să recunoască victoria lui Ianukovici; ea și susținătorii ei au boicotat inaugurarea lui Ianukovici pe 25 februarie. Săptămîna următoare, guvernul Timoșenko a fost doborît printr-un vot de neîncredere și Mykola Azarov, din Partidul Regiunilor, a fost numit prim-ministru. Din cîte scriu britanicii, rezultă că Iulia Timoșenko nu știa să piardă și dorea cu tot dinandinsul să preia puterea prin orice mijloace. În aprilie 2010, președintele pro-rus Ianukovici a fost de acord să prelungească închirierea portului Sevastopol marinei ruse, pînă în anul 2042, și a decis abandonarea aderării la NATO, spre îngrijorarea liderilor UE, care considerau că statul de drept are probleme în Ucraina. Cu alte cuvinte, nu le convenea apropierea țării de Rusia.
În 2011, fostul prim-ministru Iulia Timoșenko a fost condamnat pentru abuz de putere în legătură cu un acord cu Rusia pe gaze naturale, efectuat în 2009, și a fost condamnată la șapte ani de închisoare. În februarie 2012, ministrul de interne al acesteia, Iuri Luțenko, a fost și el judecat pentru abuz de putere și condamnat la patru ani de închisoare. Sigur că UE a considerat aceste procese ca fiind fabricate politic, iar țările din Uniune au boicotat Campionatul European de Fotbal găzduit de Ucraina.
La alegerile parlamentare din octombrie 2012, Partidul Regiunilor de Guvernămînt a devenit cel mai mare bloc unic, cu 185 de locuri. Partidul Patriei lui Timoșenko a revendicat 101 locuri, Alianța Democrată Ucraineană pentru Reforme (UDAR), a lui Vitali Klitschko, a cîștigat 40 de locuri, iar partidul ultranaționalist Svoboda („Libertatea”) a avut o prezentare surprinzător de puternică, cîștigînd
37 de locuri. Din rezultatele alegerilor de pînă acum, observ că majoritatea cetățenilor ucraineni se simțeau mai confortabil alături de ruși, decît de occidentali și de americani, fiindcă altfel nu ar fi votat pentru candidații pro-Moscova. Contestînd validitatea rezultatelor, Timoșenko a început greva foamei. Deși observatorii internaționali au atras atenția asupra neregulilor în unele concursuri, Parlamentul European a caracterizat alegerile ca fiind relativ corecte, iar principalele partide de opoziție au acceptat rezultatele oficiale.
Acum însă, încep să se deruleze evenimentele care au dus la situația actuală. „Traiectoria pro-europeană a Ucrainei a fost oprită brusc în noiembrie 2013, cînd un acord de asociere planificat cu UE a fost abandonat cu doar cîteva zile înainte ca acesta să fie semnat. Acordul stipula legături politice și economice mai strînse între UE și Ucraina, dar Ianukovici a cedat presiunii intense din partea Moscovei. Protestele de stradă au izbucnit la Kiev, iar Luțenko și Klitschko (actualul primar din Kiev) au apărut ca lideri ai celor mai mari demonstrații de la Revoluția Portocalie. Poliția a dispersat în mod violent mulțimile în Maidan Nezalezhnosti (Piața Independenței) din Kiev și, pe măsură ce protestele au continuat în decembrie, demonstranții au ocupat primăria orașului Kiev și i-au cerut lui Ianukovici să demisioneze”. În stil dictatorial, Ianukovici a interzis dreptul demonstranților la proteste și i-a dispersat în mod violent, fapt care a dus și la moartea a doi dintre demonstranți. Protestele s-au extins însă și la est de Nipru, în zona pro-rusă.
După două săptămîni, cu toate că Ianukovici a eliberat protestatarii arestați, ciocnirile violente dintre poliție și aceștia au continuat și s-au soldat cu sute de victime, cu ocuparea clădirilor guvernamentale din vestul țării și cu sancțiuni aplicate Ucrainei de către țările UE, care solicitau încetarea violențelor poliției. Pe 21 februarie s-a făcut pace, s-a numit un Parlament interimar care l-a demis pe Ministrul de Interne, care a dezincriminat faptele din Codul Penal care o trimiseseră la închisoare pe Iulia Timoșenko și a fost numit un președinte interimar. Președintele Ianukovici a numit asta lovitură de stat, ceea ce, în conformitate cu principiile de Drept, era adevărat (mai multe pe acest subiect puteți citi în articolul de la rubrica „Eticheta“). După acest moment, Parlamentul l-a acuzat pe Ianukovici de ucidere în masă asupra protestatarilor din piața Maidan și a emis mandat de arestare pe numele lui.
Aceste evenimente, la care au participat în majoritate ucrainenii din vestul Niprului, nu pot fi numite revoluție – fiindcă asta ar fi însemnat o revoltă a întregului popor și ar fi justificat faptele Parlamentului interimar – ci mai degrabă o continuare a luptelor dintre ucrainenii orientați spre vest și cei orientați spre Rusia, așa cum ați citit în primele două părți ale acestui editorial. Carevasăzică, la finalul lunii februarie a anului 2014, președintele ales al Ucrainei, pro-rusul Ianukovici, fusese îndepărtat de la putere de către acea parte a cetățenilor și politicienilor care nu voiau să fie din nou sub tutela Rusiei. Consecințele pentru Moscova ar fi fost dezastruoase, fiindcă o apropiere de vest a Ucrainei ar fi dus la  intrarea în NATO, la pierderea porturilor în care se aflau navele de război ale marinei ruse și transformarea Ucrainei în dușman al său. În aceste condiții, Vladimir Putin trebuia să salveze în primul rînd porturile unde stăteau navele de luptă din Marea Neagră; cum acestea se aflau în Crimeea, avea ocazia perfectă să o readucă și pe aceasta în granițele sale firești. Prin urmare, scrie sursa citată, „pe măsură ce protestatarii pro-ruși au devenit din ce în ce mai activi în Crimeea, grupuri de bărbați înarmați, ale căror uniforme nu aveau niciun semn clar de identificare, au înconjurat aeroporturile din Simferopol și Sevastopol. Oameni înarmați mascați au ocupat clădirea parlamentului din Crimeea și au ridicat un drapel rusesc, în timp ce parlamentarii pro-ruși au destituit guvernul în exercițiu și l-au instalat pe Serghei Aksyonov, liderul Partidului Unității Ruse, ca prim-ministru al Crimeei. Legăturile de voce și date dintre Crimeea și Ucraina au fost întrerupte, iar autoritățile ruse au recunoscut că au mutat trupe în regiune. Turchynov a criticat acțiunea ca fiind o provocare și o încălcare a suveranității ucrainene, în timp ce președintele rus Vladimir Putin a caracterizat-o ca un efort de a proteja cetățenii ruși și bunurile militare din Crimeea. Aksyonov a declarat că el, și nu guvernul de la Kiev, conducea poliția și forțele militare ucrainene din Crimeea”.
Comentînd situația, consider că, dacă rușii ar fi respectat legile internaționale, s-ar fi văzut în situația de a pierde influența militară și comercială la Marea Neagră; așa ceva era de neconceput și, prin urmare, au făcut ceea ce doar o mare putere militară își permite să facă: au încălcat orice fel de regulamente și și-au protejat interesele. Nu zic că a fost bine sau legal,  dar marile puteri nu joacă niciodată după regulile impuse celor mici. Așa a fost mereu și sînt convins că așa va fi și în continuare.
Ca și cînd ocuparea Crimeei nu ar fi fost suficientă, scrie Enciclopedia „Britannica”, „oameni înarmați pro-ruși au luat cu asalt clădirile guvernamentale din orașele din estul Ucrainei: Donețk, Lugansk, Horlivka și Kramatorsk. Aceste preluări au fost executate de bărbați cu echipament rusesc, în uniforme fără însemne, acționînd cu precizie militară. În orașul Sloviansk din bazinul Donețkului a izbucnit o luptă, în timp ce milițienii pro-ruși au ocupat clădiri și au stabilit blocaje rutiere. Turchynov a impus un termen limită celor care ocupau clădirile, oferindu-le imunitate de urmărire penală dacă se predau, dar amenințănd cu un răspuns militar dacă nu o fac. Termenul limită a trecut fără incidente, ocupanții și-au consolidat cîștigurile, iar Turchynov a cerut Națiunilor Unite să trimită forțe de menținere a păcii în estul Ucrainei pentru a restabili ordinea. Între timp, el și-a semnalat sprijinul pentru una dintre revendicările cheie ale taberei pro-ruse – un referendum popular privind convertirea Ucrainei într-o federație, o schimbare care ar transmite o mai mare autonomie la nivel regional”.
(va urma)

NICU MARIUS MARIN,
antreprenor HORECA