În prima parte a acestui articol am abordat problematica războiului din Ucraina din perspectivă istorică și v-am arătat de ce există anumite reacții între părțile combatante. Pentru a face trecerea de la epoca veche la cea modernă, voi cita, din aceeași Enciclopdie „Britannica”, pasaje legate de situația Bucovinei. „Mic teritoriu între Nistrul mijlociu și principalul lanț al Carpaților, Bucovina făcuse parte din Rusia Kyivan și principatul Galicio-Volinic. În Secolul al XIV-lea a fost încorporată în Moldova, care în Secolul al XVI-lea a devenit vasal al Imperiului Otoman. La momentul anexării de către Austria în 1774, populația, ortodoxă ca religie, era binațională, predominînd ucrainenii în nord și români în sud. Habsburgii au instituit rapid reforme similare cu cele din Galiția. Bucovina a fost unită cu Galiția ca un district discret din 1787 pînă în 1849, cînd a devenit o țară separată a coroanei; a obținut autonomie deplină în 1861. În Secolul al XIX-lea, au apărut considerabile comunități evreiești și germane ca urmare a imigrației. Germana era limba oficială a provinciei; totuși, atît ucraineana, cît și româna erau utilizate în viața publică și, în anumite discipline, la universitatea locală”. Bucovina este tratată, așadar, ca un teritoriu fără prea mare legătură cu România, ceea ce nu mă miră, fiindcă, pentru vestici, noi sîntem „orientalii” aceia exotici pe care nu i-au înțeles niciodată și cu care nici
nu-și bat capul. În actualul context politico-militar această abordare începe să le producă surprize.
La debutul Primului Război Mondial, Rusia Țaristă ocupă largi teritorii ale Ucrainei controlate de către austro-ungari, inclusiv Galiția, trecînd la procesul de rusificare a populației, tradus prin interzicerea limbii ucrainene, închiderea unor instituții și desființarea Bisericii Greco-Catolice. Toate acestea au fost stopate de Revoluția Bolșevică, fapt care a dus la independizarea țării și la apariția unui organ propriu de conducere, intitulat Rada Centrală, care milita pentru autonomia teritorială a țării și pentru transformarea Rusiei într-o federație democratică. Asta se întîmpla în zonele din dreptul Niprului.
La nivel local, mai ales în orașele rusificate din estul Ucrainei, Rada a trebuit să concureze și cu sovietele din ce în ce mai radicale de deputați ai muncitorilor și soldaților, al căror sprijin în populația ucraineană era însă destul de limitat. Exact ca astăzi, aș zice eu.
În urma Primului Război Mondial și a revoltelor revoluționare, teritoriile ucrainene au fost împărțite între patru state. Bucovina a fost anexată României (așa zic britanicii). Transcarpatia a fost alăturată noii țări a Cehoslovaciei. Polonia a încorporat Galiția și vestul Voliniei, împreună cu zone mai mici adiacente în nord-vest. Ținuturile de la est de granița poloneză au constituit Ucraina sovietică. După ce bolșevicii au început campania de naționalizare a lui Lenin, s-au făcut demersuri pentru a potoli naționalitățile non-ruse. „În 1923 a fost anunțată o politică de «indigenizare», inclusiv promovarea limbilor native în educație și publicare, la locul de muncă și în guvern; promovarea culturilor naționale; şi recrutarea cadrelor din populaţiile indigene. În Ucraina, acest program a inaugurat un deceniu de ucrainizare rapidă și eflorescență culturală. În cadrul CP(B)U, proporția ucrainenilor din membrii de bază a depășit 50% pînă la sfîrșitul anilor 1920. Înscrierile în școlile cu predare în limba ucraineană și publicarea de cărți ucrainene au crescut dramatic. S-au dezvoltat dezbateri aprinse despre cursul literaturii ucrainene, în care scriitorul Mykola Khvylovy a folosit sloganul «Departe de Moscova!» și a îndemnat o orientare culturală spre Europa. Un factor important în renașterea națională, în ciuda propagandei și hărțuirii antireligioase, a fost Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană, care cîștigase o mare atenție în rîndul intelectualității și țărănimii ucrainene de la formarea sa, în 1921”. Iată că apariția Bisericii Ucrainene, în 2019, nerecunoscută ca atare de Sinodul Ortodox, își are rădăcinile în mișcarea aceasta naționalistă ucraineană de la începutul deceniului 2 al secolului trecut. Zelenski nu face altceva decît să continue lupta contra rușilor, reactivînd vechile instituții ucrainene.
Cînd a început cel de-al II-lea Război Mondial, iar germanii au invadat Uniunea Sovietică, ucrainenii s-au bucurat crezînd că așa vor deveni independenți și vor scăpa de sub tutela sovietică. Nu a fost deloc așa, astfel încît s-a format armata de eliberare ucraineană care lupta cu germanii și cu celule ale partizanilor sovietici. Cu toate astea, sovieticii s-au reîntors în Ucraina, iar la sfîrșitul războiului țara primea Galiția de la polonezi și Bucovina de Nord de la noi. Armata de eliberare a Ucrainei și-a continuat activitatea de rezistență contra sovieticilor în partea de vest a țării. Totuși, după moartea lui Stalin și venirea la conducere a lui Nikita Hrusciov, situația ucrainenilor s-a îmbunătățit, aceștia primind posturi importante în aparatul de partid și de stat, iar Republica sovietică a fost cadorisită cu Peninsula Crimeea cu ocazia sărbătoririi a 300 de ani de la reunificarea Ucrainei cu Rusia. Iată cum festivismul exagerat și dorința de a-și asigura serviciile ucrainenilor le creează acum rușilor probleme.
Facem un salt în timp și ajungem la finalul anilor ʼ80, cînd, conform  Enciclopediei „Britannica”, „societatea ucraineană încearcă să stopeze rusificarea la care fusese supusă, rusificare ce amenința să stingă limba și națiunea. Astfel, în anii 1987–1989, au apărut noi lideri. Problemele care au atras atenția societății ucrainene în acel moment au inclus preocupări tradiționale precum limba, cultura și istoria, interese precum religia și noi preocupări legate de mediu și economie. Rusificarea și starea deranjantă a limbii ucrainene în școli, publicații și administrația de stat au primit cea mai rapidă atenție. Temerile legate de tendințele lingvistice pe termen lung au fost confirmate de datele de la recensămîntul din 1989: ucrainenii au scăzut ca procent, iar atașamentul lor față de ucraineană ca limbă maternă a scăzut și mai rapid. Dezbaterile cu privire la această problemă au culminat cu adoptarea unei legi în toamna anului 1989, care a transformat limba ucraineană în limbă de stat a republicii. S-a început o campanie de conștientizare în rîndul publicului, cu privire la evenimente și figuri istorice neglijate sau suprimate, precum hatmanul Ivan Mazepa, reabilitarea istoricilor și republicarea lucrărilor de studii istorice interzise. Deosebit de intense au fost eforturile de introducere a cunoștințelor despre perioada Stalin, în special despre Marea Foamete din 1932–1933, care a devenit «genocidul ucrainean». O renaștere religioasă a apărut în 1988, puternic stimulată de sărbătorile unui mileniu de creștinism în Rusia Kieveană. Solemnitățile ortodoxe ruse de la Moscova, susținute de guvern, au fost contracarate cu sărbători neoficiale în toată Ucraina, inclusiv cu observații deschise de către greco-catolicii interziși. Pe măsură ce episcopii și clerul au ieșit din subteran, cererile au crescut pentru relegalizarea Bisericii Greco-Catolice ucrainene. Dezertările de către cler și congregații întregi din ortodoxia rusă au început în toamna anului 1989 și, în ajunul vizitei lui Gorbaciov la Vatican, în decembrie, autoritățile sovietice au anunțat că comunităților greco-catolice li se va permite înregistrarea oficială. În paralel, formarea unui grup de inițiativă pentru restaurarea Bisericii Ortodoxe Autocefale Ucrainene a fost proclamată în februarie 1989 la Kiev”.
Din cîte observ, Ucraina a fost în marea ei majoritate greco-catolică, nu ortodoxă, iar puținii ortodocși au făcut tot posibilul de a nu depinde de Moscova. În acest context, nu mă miră prigoana la care sînt supuși astăzi preoții ortodocși din Ucraina și adversitatea cu care sînt tratați, fiindcă pentru ucraineni ortodoxia înseamnă Rusia, iar Rusia pentru ei e ca o cîrpă roșie fluturată în fața unui taur.
Anul 1990 a însemnat începutul regimului parlamentar democratic în Ucraina, iar pe 1 decembrie 1991 s-a votat independența statului. Aceasta a atras o mulțime de probleme din cauza faptului că, la momentul „divorțului” de Uniunea Sovietică, Ucraina dorea să plece și cu Ucraina, și cu flota rusă, și cu arsenalul nuclear ceea ce ar fi transformat-o în a treia mare putere nucleară a lumii, lucru nu prea bun ținînd cont de cei care ar fi putut să dispună de el.
Problema dezarmării nucleare, scrie Enciclopedia „Britannica”, s-a dovedit a fi una deranjantă. „În urma dezastrului de la Cernobîl, sentimentul popular antinuclear a crescut în Ucraina; chiar înainte de independență, liderii ucraineni s-au angajat să deposedeze țara de arme nucleare. Dar în toată această perioadă, ucrainenii nu fuseseră conștienți de dimensiunea arsenalului nuclear de pe pămîntul lor – Ucraina era efectiv a treia putere nucleară din lume la acea vreme – și nici nu luaseră în considerare costurile mari și problemele logistice ale dezinvestirii nucleare. După ce aproximativ jumătate din arsenal a fost transferat în Rusia la începutul anului 1992, liderii Ucrainei independente au început să pună la îndoială înțelepciunea predării necondiționate a armelor unui potențial adversar care revendica acum părți din teritoriul Ucrainei (adică Crimeea). Ucraina și-a exprimat apoi rezerve cu privire la îndepărtarea completă a armelor din țară înainte de a putea obține unele garanții pentru securitatea sa, precum și compensații financiare pentru dezmembrarea și transportul focoaselor. Această aparentă întoarcere în urmă a provocat îngrijorări majore în Occident (în special în Statele Unite) și în Rusia. Au urmat presiuni diplomatice intense, iar Ucraina a început să fie descrisă ca un stat necinstit și corupt în mass-media occidentală. În cele din urmă, în mai 1992, Ucraina a semnat Protocolul de la Lisabona, care a marcat aderarea Ucrainei la tratatul START I. Negocierile ulterioare, intermediate de Statele Unite, au dus la o declarație trilaterală (între Statele Unite, Rusia și Ucraina) în ianuarie 1994, care a conturat un calendar pentru dezarmare și a tratat problemele financiare și de securitate pe care le ridicase Ucraina. Problemele interconectate ale Crimeei, Sevastopolului și Flotei Mării Negre nu numai că au constituit cea mai spinoasă problemă post-independență a Ucrainei, ci au reprezentat și o amenințare semnificativă la adresa păcii în regiune. În 1954, S.F.S.R. transferase administrația Crimeei către S.S.R. Cu toate acestea, a fost singura regiune a Ucrainei în care etnicii ruși constituiau majoritatea populației. În 1991, Crimeei i s-a acordat statutul de republică autonomă, iar locuitorii de aici au susținut votul pentru independența Ucrainei (deși cu o mică majoritate). A urmat în curînd dezamăgirea față de o Ucraina independentă și în peninsulă s-a dezvoltat o mișcare pentru o mai mare autonomie sau chiar secesiune. Separațiștii au fost încurajați în eforturile lor de declarațiile unor politicieni ruși proeminenți și ale Dumei ruse, care afirmau că Crimeea este un teritoriu rus care nu ar fi trebuit să facă parte niciodată din Ucraina. Situația a fost complicată de sosirea a aproximativ 250.000 de tătari în peninsulă – care s-au întors în patria istorică din care fuseseră deportați. Tensiunile în regiune au crescut în 1994: liderul separatist Iuri Meshkov a fost ales președinte al Crimeei în ianuarie, iar două luni mai tîrziu a fost organizat un referendum prin care se cerea suveranitate. Cu toate acestea, Meshkov s-a dovedit a fi un lider inept și și-a înstrăinat rapid propriii susținători. Pînă în septembrie, el și parlamentul Crimeei au fost blocați într-o luptă constituțională. Parlamentul l-a deposedat în cele din urmă de Meshkov de puterile sale și a ales un prim-ministru pro-Kiev. În martie 1995, Ucraina a desființat postul de președinte al Crimeei și a instituit un guvern politic direct, deși a acordat regiunii concesii economice semnificative. Mișcarea separatistă din Crimeea s-a prăbușit. Disputa dintre Rusia și Ucraina cu privire la controlul Flotei Mării Negre și a Sevastopolului, orașul-port din Crimeea în care era sediul flotei, a fost deosebit de aspră. La începutul anului 1992, Ucraina a revendicat întreaga flotă, care fusese un activ naval important al Uniunii Sovietice. Rusia a răspuns fără echivoc că flota a fost întotdeauna și va rămîne a Rusiei. Un «război al decretelor» asupra problemei a continuat pînă în iunie 1992, cînd Kravchuk și președintele rus Boris Elțin au fost de acord ca flota să fie administrată în comun pentru o perioadă de trei ani. Ulterior, s-a ajuns la un acord pentru a împărți în mod egal activele flotei, dar, după negocieri suplimentare, Ucraina a consimțit să permită Rusiei să dobîndească o cotă majoritară din flotă în schimbul iertării datoriilor. Problema întemeirii drepturilor nu a fost rezolvată pînă la încheierea unui acord final privind flota Mării Negre în 1997. Acesta a permis Rusiei să închirieze principalele instalații portuare din Sevastopol pentru 20 de ani. La scurt timp după aceea, Ucraina și Rusia au semnat Tratatul de prietenie, cooperare și parteneriat (1997), care a recunoscut suveranitatea teritorială a Ucrainei și granițele existente (inclusiv Crimeea) și a regularizat relațiile într-o oarecare măsură. Relațiile turbulente dintre Ucraina și Rusia în perioada post-sovietică au fost  inevitabile, avînd în vedere că independența Ucrainei a fost o schimbare  bruscă, fundamentală. Rusia a avut o mare dificultate în a percepe – să nu mai vorbim de a accepta – Ucraina ca o țară independentă: a văzut Ucraina ca parte integrantă a tărîmului rus și chiar i-a considerat pe ucraineni ca fiind practic aceiași oameni cu rușii. În consecință, Rusia a reacționat la plecarea Ucrainei mai puternic decît la separarea celorlalte republici sovietice. Pe de altă parte, Ucraina era intens conștientă de fragilitatea independenței sale recente și extrem de sensibilă la orice încălcare a suveranității sale de către Rusia. Relațiile dintre cele două țări au continuat să fie volatile pînă la începutul Secolului XXI. Dependența Ucrainei de Rusia pentru combustibilii fosili a fost o problemă deosebit de îngrijorătoare. De exemplu, în 2006, Rusia a întrerupt temporar furnizarea de gaze naturale către Ucraina, după ce a susținut că Ucraina nu și-a plătit facturile. Totuși, Ucraina a susținut că această mișcare a fost o pedeapsă pentru politicile sale pro-occidentale”.
Ne apropiem de finalul acestei istorii a vecinilor noștri de la nord și a relațiilor lor cu Rusia. Vă invit să nu ratați al treilea episod al editorialului, în următorul număr al revistei.
(va urma)

NICU MARIUS MARIN,
antreprenor HORECA