De cînd tot scriu despre războiul din Ucraina nu am reușit să aflu exact de unde a pornit totul și care e trecutul care îi leagă pe ucraineni și pe ruși. Am apelat, în acest sens, la cunoscuta Enciclopedie „Britannica” și am început „săpăturile”.
După cum știam, slavii s-au așezat în aceste ținuturi unde se află acum Ucraina, constituind un stat care se afla sub protecția Imperiului Byzantin, și care, pînă la Invazia Mongolă din 1241, este cunoscut în apogeul dezvoltării sale drept Rusia Kieveană. Odată cu trecerea valului mongol, slavii de aici s-au trezit sub controlul Hoardei de Aur (tribul mongol al tătarilor rămas aici după retragerea restului armatei), al Regatului Poloniei și al Marelui Ducat al Lituaniei. La un moment dat, puterea Hoardei de Aur slăbind, s-a supus controlului Imperiului Otoman, iar după ce polonezii i-au convins pe lituanieni să se boteze catolici, au semnat un act de unire a celor două regate într-un fel de Commonwealth, care a durat vreme de peste 300 de ani.
În această perioadă, datorită dezvoltării economiei, au venit aici numeroși polonezi, evrei, armeni și germani, transformînd localnicii slavi într-o minoritate. Din punct de vedere religios, Biserica Romano-Catolică își întinde influența în toată țara, oprimînd-o pe cea ortodoxă, pentru ca la 1596 să aibă loc unirea Bisericii Ortodoxe cu Roma. Cam ce au făcut și românii din Transilvania pentru a obține drepturi și libertăți un pic mai tîrziu și, la fel ca la noi, și pe teritoriul actualei Ucraina unirea cu Roma a fost desfăcută destul de repede. Prin 1648 apare Bogdan Hmelnițki, un războinic cazac care inițiază o revoltă împotriva conducerii polonezilor. Fiindcă nu reușea să cîștige, a început să-și caute aliați ducîndu-se prima dată la frații slavi de la Moscova, unde s-au retras, după invazia mongolă, mare parte a celor ce formaseră inițial Rusia Kieveană. Rusia a intrat în război alături de Hmelnițki, doar că repede au început discuțiile, fiindcă țarii ruși se purtau ca niște șefi, nu ca niște aliați. Hatmanul a încercat atunci să-și caute noi aliați contra rușilor, cei mai puternici fiind suedezii, dar a trimis solii și în Transilvania, Țara Românească și Moldova.
Din păcate, a murit înainte să rupă legăturile cu rușii. Nici succesorul său nu a reușit să facă acest lucru, iar teritoriul Ucrainei s-a scufundat în perioada istorică numită „Ruina”, în special din cauza faptului că unii hatmani doreau să se unească cu Polonia, iar alții cu Rusia. Toată această dispută a luat sfîrșit în 1667, prin armistițiul de la Andrusovo. Ucraina a fost împărțită de-a lungul rîului Nipru: vestul – cunoscut sub numele de malul drept – a revenit Poloniei, în timp ce Rusia a fost confirmată în posesia estului, cunoscut sub numele de malul stîng, împreună cu Kiev (care, de fapt, era situat la vest de rîu); aranjamentul a fost confirmat în 1686 prin Tratatul de pace eternă dintre Polonia și Rusia.
Vedeți, așadar, că actuala dispută între estul și vestul țării, împărțită astfel chiar pe rîul Nipru, își are rădăcinile într-un tratat semnat cu 356 de ani în urmă. După această împărțire teritorială, a mai existat totuși un hatmanat autonom situat, de asemenea, pe malul stîng al Niprului. Pe acest teritoriu controlat de cazaci biserica unită cu Roma dispare cu timpul, iar cea ortodoxă iese în 1686 de sub autoritatea patriarhală a Constantinopolului, ajungînd, în cursul Secolului al XVIII-lea, să-și piardă progresiv autonomia tradițională și caracterul ucrainean distinctiv. Parcă acum înțelegem mai bine ce face președintele Volodimir Zelenski, ce poartă numele primului conducător creștin al Rusiei Kievene, cînd acționează atît de violent contra ortodocșilor din stînga Niprului, uniți cu Moscova acum 337 de ani: continuă luptele de acum 350 de ani dintre Ucraina de vest, controlată de polonezi, și cea de est, controlată de ruși.
În timp ce pe malul stîng al Nistrului se întîmplau cele relatate mai sus, pe malul drept aveau loc evenimente total opuse. Citez din Enciclopedia „Britannica”: „Societatea care a reapărut în teritoriile ucrainene sub stăpînirea poloneză în Secolul al XVIII-lea a fost foarte diferită de cea din Hatmanat. Cazacii practic au dispărut ca o forță organizată semnificativă. Orașele au cunoscut un declin serios, iar populația lor a devenit majoritar poloneză și, mai ales pe malul drept, evreiască. Romano-catolicismul și-a menținut și chiar și-a sporit statutul de biserică privilegiată; biserica uniată (greco-catolică) a devenit însă predominantă printre ucraineni, ortodoxia rămînînd cu un număr mai mic de adepți”.
Această stare de fapt a durat pînă la desființarea uniunii polono-lituaniene, cînd Galiția a fost anexată de Austria, iar malul drept al Niprului de către ruși. Odată cu intrarea Ucrainei sub controlul Moscovei a început rusificarea. Cu alte cuvinte, impunerea modului de guvernare de la Moscova și transformarea ucrainenilor în ruși. Biserica Romano-Catolică a fost lăsată să-și continue activitatea, dar cea greco-catolică a fost desființată printr-o intensă activitate inițiată și condusă de Ecaterina cea Mare, pînă ce, în 1839, Biserica Greco-Catolică a fost desființată, iar Tratatul de la Brest Litovsk declarat nul. Cu toate acestea, se pare că ucrainenii nu au renunțat la independență, iar acest curent s-a manifestat cel mai bine prin literatură. Această ramură „a devenit vehiculul principal pentru renașterea națională ucraineană din Secolul al XIX-lea. Cel mai important scriitor – și fără îndoială, cea mai importantă figură în dezvoltarea unei conștiințe naționale moderne ucrainene – a fost Taras Șevcenko. Născut iobag, Șevcenko a fost cumpărat din servitute de un grup de artiști care i-au recunoscut talentul pentru pictură. Deși considerat de mulți a fi părintele picturii moderne ucrainene, Șevcenko și-a pus amprenta unică ca poet. Poezia sa a cuprins teme de la fantasticul din baladele populare pînă la romanticizarea gloriei cazacilor, de la acuzații mînioase ale opresiunii sociale și naționale sub țarii ruși, pînă la reflecții mistice bazate pe profeții biblici. Pe lîngă impactul său fundamental asupra cursului ulterior al literaturii ucrainene, poezia lui Șevcenko reflectă o concepție despre Ucraina ca societate liberă și democratică, care a avut o influență profundă asupra dezvoltării gîndirii politice ucrainene. Pînă la mijlocul Secolului al XIX-lea, mișcările culturale și literare din Ucraina au stîrnit îngrijorare în cercurile conducătoare țariste. În viziunea oficială, dominantă și în istoriografia rusă, ucrainenii erau o subdiviziune sau «trib» de ruși – «mici ruși» – smulși din unitatea rusă de către mongolo-tătari și deviați de la cursul lor istoric propriu de către influența nefastă a Poloniei”. Probabil de aceea în discursurile președintelui Putin la adresa ucrainenilor apar aprecieri asemănătoare și, dacă ne gîndim bine la Rusia Kieveană, nume unanim acceptat de istoriografia europeană, e posibil să aibă dreptate, fiindcă dacă nu erau ruși, ci ucraineni, s-ar fi numit Ucraina Kieveană.
Am văzut că, pînă în acest moment, vestul și estul țării au fost disputate și stăpînite de polonezi – reprezentînd Occidentul – și de ruși, pînă cînd aceștia din urmă au ocupat totul, mai puțin Galiția (adică regiunea istorică împărțită actualmente între Polonia – Galiția de Vest, Voievodatul Podcarpatiei și Ucraina – Galiția de Est, regiunile Lvov, Ivano-Frankovsk și cea mai mare parte a regiunii Tarnopol), care a fost înglobată Austriei. Aici lucrurile au evoluat complet diferit din toate punctele de vedere. Viața socială a fost acaparată de polonezi și austrieci, Biserica Catolică și cea Greco-Catolică erau majoritare, iar situația ucrainenilor, denumiți ruteni, una foarte grea, lucru care i-a și determinat să se revolte în nenumărate rînduri.
Derularea Primului Război Mondial și mai ales Revoluția Rusă începută în februarie 1917 au reprezentat renașterea Ucrainei, dar preluarea conducerii guvernului de către bolșevici în 7 noiembrie 1917 nu a fost pe placul ucrainenilor, care nu au recunoscut noua putere, proclamînd, pe 20 noiembrie, Republica Națională Ucraina. Totuși, teritoriul va deveni republică sovietică, fiind supus tuturor regulilor noului stat, inclusiv cele referitoare la industrializare și colectivizare. Dacă industrializarea a mai mers cum a mai mers, colectivizarea s-a izbit de rezistența țăranilor, motiv pentru care Stalin a luat, conform Enciclopediei „Britanica”, următoarele măsuri: „creșterea taxelor și a cotelor de livrare a cerealelor pînă la deposedarea tuturor proprietăților și, în cele din urmă, la deportarea, la mijlocul anilor 1930, a aproximativ 100.000 de familii în Siberia și Kazahstan. Colectivizarea a început în 1929, sub constrîngere din partea activiștilor de partid și sub amenințarea sancțiunilor economice. Procentul fermelor colectivizate a crescut de la 9 la 65% din octombrie 1929 pînă în martie 1930 și a depășit 90% pînă la sfîrșitul anului 1935. Rezistența în masă la colectivizare – sub formă de revolte, sacrificarea vitelor și distrugerea utilajelor – a fost răspunsă de impunerea unor cote de livrare tot mai mari și confiscarea produselor alimentare. Rezultatul politicilor lui Stalin a fost Marea Foamete (Holodomor) din 1932 - 1933 – o catastrofă demografică provocată de om, fără precedent în timp de pace. Dintre cele cinci milioane de oameni care au murit în Uniunea Sovietică, aproape patru milioane erau ucraineni. Foametea era un atac direct asupra țărănimii ucrainene, care continuase să reziste colectivizării; indirect, a fost un atac asupra satului ucrainean, care în mod tradițional fusese un element-cheie al culturii naționale ucrainene”.
După toate acestea, este de înțeles de ce ucrainenilor de pe malul drept al Niprului nu le sînt dragi rușii și ar face orice să-i distrugă, iar ura asta nu-i mai face să vadă nimic din ce se întîmplă în jurul lor. Nu m-aș mira să fie în stare de cele mai abjecte acte doar pentru a cîștiga războiul.
Probabil vă întrebați de ce nu am scris nimic despre Bucovina și despre modul în care este descrisă de celebra „Britannica”, sau de ce nu am scris nimic despre situația începută odată cu protestele de la Maidan și cum a influențat aceasta războiul actual. Toate acestea, în partea a doua a editorialului, care va fi publicată în numărul următor al revistei.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN,
antreprenor HORECA