De curînd, Federația Rusă a sărbătorit 30 de ani de la declararea independenței și 75 de ani de la încheierea Marelui Război pentru apărarea Patriei – varianta rusească a celui de-al doilea Război Mondial. Evident că în România părerile sînt împărțite, de la proștii care urăsc Rusia fără motiv, la cei care sînt de-a dreptul fanatici ai președintelui rus. Și unii, și alții – două extreme destul de inegale ca și compoziție, numărul proștilor fiind mult mai mare decît cel a fanaticilor. Dar ambele tabere se înșală. Pe de o parte, cei care urăsc Rusia fără nici un fel de argument istoric solid nu au nici o șansă să înțeleagă că, fiind la margine de imperii – Principatele Române, în primă fază, și România, în a doua – au avut de suferit atît în urma ,,incidentelor” cu otomanii, cît și a celor cu rușii, cu habsburgii, cu leșii etc. A da vina numai pe unii și a-i îmbrățișa pe ceilalți reprezintă un nonsens. În plus, nimeni nu mai stă să-i învețe istorie pe capetele de cretă care stau și aruncă cu jigniri, pentru simplul motiv că nu există nici o șansă de a cîștiga în fața lor.

Pe de altă parte, pe cei care susțin că Vladimir Putin este un mare președinte îi rog să fie ceva mai temperați. A fi un mare șef de stat înseamnă mai mult decît a fi președinte. Există oameni făcuți să fie guvernatori, așa cum sînt Iohannis, Băsescu, Constantinescu și chiar Iliescu. Alții sînt făcuți să fie președinți, așa cum a fost Ceaușescu, cum au fost Clinton sau Obama, sau cum este acum Putin. Dar să fii un mare șef de stat este altceva. Și nu au fost mulți în lumea asta – poate doar Jefferson, Roosevelt și Reagan în SUA, poate Erdogan în Turcia, sau Xi Jinping în China. Dar, a spune că Putin este un mare șef de stat este o mare greșeală, dar e de înțeles, dat fiind faptul că românii se raportează la guvernatorii care au ocupat Cotroceniul în ultimii 30 de ani.

În 1999, Boris Elțîn a trădat Serbia. De atunci, Rusia trădează în fiecare zi. Pentru că, așa acum am spus, dacă unii sînt făcuți să fie trădători/guvenatori, dacă alții sînt făcuți să fie președinți, pe unii istoria îi condamnă să fie responsabili pentru o zonă ceva mai extinsă decît propriile granițe. Așa cum a fost Roosevelt – care a forțat ieșirea Americii din zona izolaționistă, chiar dacă prețul a fost Pearl Harbor –, așa cum au fost premierul Marii Britanii și chiar și Stalin, în cel de-al doilea Război Mondial. Să ne amintim faptul că regimul comunist a fost impus în România nu de către Regele Mihai, ci chiar de către Churchill la Yalta, în urma discuțiilor purtate cu Stalin. Dar să lăsăm acest aspect pe seama istoriei.

În acest moment, este evident faptul că Rusia nu dorește sub nici o formă să joace un rol important pe scena lumii, renunțînd demult la „Moscova – a treia Romă”, așa cum era supranumită cîndva. Rușii au ales să se baricadeze în interiorul propriilor granițe și să arunce peste gard cu știri legate de armamentul și bogățiile de care dispun. Poate că acest drum este cel mai potrivit pentru Federație, și rușii au ales să îi lase pe alții să se desfășoare ca putere regională (catolicii din Varșovia, musulmanii din Ankara) și să lase zona ortodoxă să fie asimilată complet de căre grupurile LGBT, de exemplu. Prin adoptarea unei astfel de decizii, Vladimir Putin a ales să fie un jucător intern cu o imagine dură proiectată în afară. Amenințările, însă, nu întîrzie să apară, în Polonia înființîndu-se un Corp de Armată american, factor decisiv și descurajator pentru toate inițiativele Rusiei din prezent. Dacă mai punem la socoteală și înființarea unei noi baze NATO în România, alături de cele de la Deveslu și Kogălniceanu, credem că pe flancul vestic al Rusiei se pune la punct o mare, o foarte mare acțiune ale cărei consecințe sînt încă necunoscute.

Putin nu este un mare șef de stat. Dar, pentru Rusia, este un președinte binemeritat. O figură carismatică simbolică, zîmbitoare și dinamică, la umbra căreia afacerile oligarhilor și ale elitei rusești cresc fără nici un fel de opreliști, pe spatele unui popor rus nu foarte bogat material, dar extrem de umilit spiritual, apăsat de o vină pe care nu o are, dar care este cultivată de o rusofobie pe care rușii nu știu cum să o gestioneze. Aceasta este realitatea din prezent, perioadă în care tancurile și rachetele moderne ale Rusiei trec maiestuos prin Piața Roșie, loc unde acum 32 de ani, în 1988, germanul Mathias Rust a aterizat cu un Cesena, marcînd practic prăbușirea URSS, fără ca Occidentul să tragă nici măcar un glonț.

TANO