Am aflat cu oareșce uimire faptul că șeful Secției de Chirurgie de la Spitalul Floreasca, profesorul Beuran, a fost consemnat la domiciliu pentru 30 de zile. Un oarecare a declarat că i-a dat mită vreo 10.000 de euro, și alt oarecare a confirmat. În rest, nici un fel de dovadă, nu tu flagrant, nu tu nimic. Doar niște declarații și o cutie.

În aceeași săptămînă, cînd presa aservită total intereselor străinătății a marcat încă un gol în poarta libertății și a democrației, și a căzut în plasa părtinitoare a celor care o plătesc, procurorii au clasat un alt dosar penal pe care actualul guvernator al României, K.W.I., îl avea pe cap ca urmare a preluării cu acte false a unor case în Sibiu. Preluare dovedită, evident, dar procurorii de caz au avut o altă viziune. Nu aceeași ca în cazul lui Beuran, un fel de Dragnea al medicinei românești, băiatul care se opune unor interese. Dacă nu erau mulți bani în joc, vă asigur că nu îl arestau. L-au luat pe sus, l-au ținut o noapte la beci, și l-au trimis acasă a doua zi. Nu înțeleg cum funcționează acest rahat de justiție, cum este ea mumă cînd e vorba de Iohannis, și ciumă cînd e vorba de alții. Mă depășește nu atît faptul că se fac abuzuri grosolane, cît lipsa totală de reacție a celor care, cumva, trebuie să se gîndească la faptul că nu este bine să trăim într-o astfel de țară. Oare asta să fie societatea în care vrem să trăim noi și cei care vin după noi? Asta este democrația, asta este Europa? Se pare că da.

Românii nu sînt foarte atenți la ce se întîmplă în jurul lor, și, într-un fel, asta este o chestiune explicabilă. Sînt atît de ocupați să supraviețuiască încît nu au timp să judece la rece faptele care se întîmplă în fața lor. Alții au deja mintea spălată cu detergentul manipulator emanat de presa main-stream, așa că nu avem nici un fel de pretenție de la ei, chiar dacă, din păcate, reprezintă o majoritate. Ei sînt masa de manevră a celor care conduc, așa că spălații pe creiere trebuie să fie lăsați în pace, pentru că ei sînt cei care, prin mobilizare, fac cel mai mare rău țării. Există, însă, o minoritate în România, un maxim 5%, care încearcă să miște ceva, să facă ceva, să se implice în ceva, să simtă că participă la construirea unui drum mai bun pentru țara în care trăiesc. Din păcate, acești 5% sînt și ei destul de ușor de manipulat, pe de o parte, dar sînt și destul de leneși cînd e vorba de ceva acțiune. Se ascund prin online, stau pe Facebook și își varsă oful din fotoliu, nefăcînd mai nimic în privința dorinței lor lăuntrice de a se implica. Frecventează partide așa-zis naționaliste și își arată pumnișorii prin sălile lor de întîlniri, dar simt că cei care se dau patrioți nu le cer nimic altceva decît un vot. Ei bine, acești 5%, dacă sînt mobilizați puțin, pot deveni micul bulgăre de zăpadă care, odată pornit, poate genera schimbări notabile la nivelul politicii românești. Problema care se pune este cu totul și cu totul alta: cum îi determinăm să se ridice din fotolii și să coboare în stradă? Mă uit cum cîțiva foști politicieni încearcă să își atragă simpatizanți sau spectatori, lansînd mesaje de mobilizare în online, unele chiar legitime și de bun simț, care nu sînt mai deloc urmate de cei care, la nivel declarativ, se numesc patrioți. Nimeni nu se ridică pentru a-i urma, nimeni nu face nici cel mai mic gest de a fi solidar în stradă cu cel cu care este solidar în online. De ce? Care să fie motivul acestei ,,trădări” a celor din online, a zonei reale de acțiune?

1. Să fie cei din online doar niște amărîți care nu se simt bine în viața de zi cu zi și acolo, în online, se simt și ei băgați în seamă? E o variantă, chiar dacă nu se aplică 100%.

2. Să nu iasă pentru că nu sînt plătiți cu ziua, sau oarecum mobilizați de alții – și mă refer aici la Servicii și la alte canale de mobilzare? Și asta este o variantă foarte pertinentă, care se aplică, evident, celor spălați pe creier și celor care se încadrează la punctul 1.

3. Le este, oare, frică de penibil, de se văd doar doi, trei neajutorați care strigă în van că vor schimbare? Și asta este o variantă, mai ales că românul, în general, se mobilizează și se pune mereu în spatele unui ,,pionier” cînd e vorba de explorarea unor ,,teritorii noi”. Și tot el, românul, în multe cazuri, îl „ucide“ pe acel ,,pionier” cînd nu mai are nevoie de el. Asta dacă nu îl beștelește și îl mazilește mediatic, cum se și întîmplă, de altfel. Să ne amintim aici de 1989 și de luptele pentru putere date între cei pro și cei contra Iliescu, în luna ianuarie 1990, și de acea renumită întrebare pe care Mazilu i-a adresat-o fostului președinte în 12 ianuarie: ,,Ce ați făcut în ultimii 5 ani, domnule Iliescu?”.

4. Să fie doar frica de sistem? Să nu iasă românul în stradă cînd vede că nu există dreptate, de frica să nu fie bătut, arestat, marginalizat, concediat etc.? Putem spune că există șanse ca acest lucru să fie adevărat. Românul iese în stradă cînd știe că nu riscă prea mult. Mă întorc în timp, în 1989, cînd majoritatea românilor au ieșit la bătaie după ce elicopterul lui Ceaușescu a decolat de pe clădirea CC. Să fie și acum valabilă această paradigmă?

5. Altele?

Eu nu știu și nu înțeleg cum se pot mobiliza oamenii de bine din această țară pentru a interveni și a face ceva bun. Știm că Serviciile conduc, e clar. Deci, teoretic, de la nivelul lor trebuie să plece această schimbare, cei din eșaloanele inferioare, acei băieți de treabă, trebuie cumva să facă ceva în această direcție, pentru că, din cîte văd, românii de rînd nu au de gînd să fie cetățeni europeni cu drepturi depline, îl loc de slugile care sînt acum.

Nu știu care sînt răspunsurile la aceste întrebări, dar știu direcția în care trebuie să ne îndreptăm. Nu ne rămîne nouă, celor care știm drumul, decît să îl urmăm și să sperăm că, pe măsură ce îl străbatem, să întîlnim din ce în ce mai mulți români care merg în același sens, astfel încît, odată ajunși la destinație – fie în Piața Victoriei, fie în Piața Constituției – să ne regăsim mii, zeci de mii, sute de mii, poate chiar milioane. Și atunci putem spune că noi, românii, sîntem pe drumul cel bun.

Și pentru că în toate există un început, cei care vor să iasă din zona de confort din online și să dezbată în zona reală a vieții alături de alți români, nu trebuie decît să își stabilească o zi din săptămînă și o oră, un loc și un mod sincer de abordare, astfel încît cei doi de azi să fie cei trei de mîine și cei patru de poimîine să fie milionul de români de peste o săptămînă. Pentru ca o mișcare a românilor pașnici și de treabă să înceapă, este nevoie ca cel puțin doi oameni să se întîlnească într-o zi, și împreună să facă primul pas spre această reUnire a românilor.

Credeți că este greu? Nu! Nu atîta vreme cît pornești la drum mînat de valori mai presus de cele proprii, și pui interesele țării în care te-ai născut, pe primul plan. Pentru că, dacă mergi la acea întîlnire cu gîndul să te îmbogățești, atunci nu doar că îți pierzi timpul, dar mai pierzi și timpul, și șansa altora de a lupta pentru viitorul lor.

Ce este, însă, intersant în această ecuație este faptul că, indiferent cît de mult fug românii de răspundere și de implicare, va veni timpul în care vor fi fortați să dea piept cu realitatea. Să nu uite o vorbă mare, și anume că ,,dacă nu lupți azi pentru crezul tău, o să mori mîine pentru crezul altuia”. Și acest lucru se va întîmpla fie că alegi prima cale, fie că ți se impune a doua. Alegerea este încă în mîna românilor de treabă, dar nu pentru foarte mult timp.

Sper ca România să se trezească într-o zi, fiecare român să asculte versurile Imnului național, să renunțe să își mai plîngă de milă sau să se ascundă după vorbele goale ale neputinței și să facă ceea ce trebuie făcut – să coboare în stradă, să își salute vecinul și, împreună, să își ceară dreptul la o viață mai bună. Nu este greu, nu este imposibil. Este la fel de simplu ca a lua masa la un restaurant, doar că de data asta nota de plată nu o achiți tu, ci cei care te-au jefuit timp de peste 30 de ani.

Tano