Motto: „Şoapta adevărului, simpla, sfînta adevărului şoaptă… ce puţini o aud. Şi tu, care alergi toată viaţa pe căi ce nu sînt ale tale, şi tu ai putea s-o auzi, căci e în toate inimile, dar n-o auzi de zgomotul paşilor tăi”. (Alexandru Vlahuţă)

Nu mi-am ascuns niciodată admiraţia pentru unii jurnalişti care lucrează la alte publicaţii, de multe ori concurente. Mă impresionează onestitatea, chiar dacă slujeşte o altă cauză, dar mai ales simt un fior cînd văd patriotismul evoluînd sub alte forme. După mulţi ani de viaţă, presă, observaţie şi lectură am înţeles că nu deţin singura formulă de patriotism, sau de aşa numitul „naţionalism”, de fapt un respect, dragoste chiar pentru moştenirea naţională.

De aceea încerc să-i fac să înţeleagă pe mulţi dintre cei oneşti că fiecare segment al istoriei noastre merită respect, înainte de rechizitoriu; şi pînă la urmă chiar sentiment de apropiere, chiar dragoste, la fel ca aceea de un părinte, despre care alţii spun că e un om rău, viclean şi vicios, dar tu spui, simplu – „da, dar e tatăl meu!”…

Mă uitam cu cîtă surprindere plină de satisfacţie – şi (început de) entuziasm – priveau Mircea Badea şi Mihai Gîdea, şefi ai unui post exponent al marketingului „anticomunist”, cum descopereau,de fapt, atitudinea de un curaj incredibil a lui Nicolae Ceauşescu la Moscova, cînd le spune în faţă conducătorilor URSS că practică imperialismul de stat şi nu respectă drepturile altor ţări şi popoare. Da, acela era Ceauşescu, care a fost conducătorul nostru, iată, cel pe care l-au înjurat pînă atunci le producea pusee de mîndrie! E doar un exemplu… Am scris recent despre „prima directivă” a marilor naţiuni – aceea că nu au vinovaţi. Dar azi vreau să scriu despre o antiteză – regele şi puricul. Nu, nu este vorba de vreo fabulă, ci de antiteza reală, vie, pe care am trăit-o acum recent.

Regele Mihai, fostul suveran al României, se află pe ultima sută de metri a unei curse de maraton. Chiar de ultramaraton. Este ultimul dintre conducătorii care au trăit şi chiar au fost parte la cele mai mari schimbări din istoria lumii – de la cea mai cumplită încleştare ucigătoare a istoriei, la primul grup de state ale celor mulţi, de la teoriile genocidare sau de epurare etnică programată, la căderea sistemului colonial, de la bomba atomică la epoca hippy şi a Mişcării de nealiniere, pînă la revenirea la nebunia domniei banului, cea care, de fapt, a cauzat toate relele.. Pe foarte, foarte scurt, acestea sînt decorurile prin care a trecut Regel Mihai în maratonul său. A ajuns la capăt… iar aici, ce să vezi, lumea dă importanţă nu unei vieţi unice – care aparţine istoriei noastre, moştenirii noastre naţionale –, ci scandalului de puşti beat, susţinut în viciul său de cîteva otrepe bătrîne şi uitate, dornice să le mai bage uliţa în seamă. Ce penibil pentru noi, e singurul comentariu care îmi vine!… Oare cînd sînteţi lîngă patul de suferinţă al tatălui vostru, daţi tare televizorul să auziţi porcăriile de la o emisiune de scandal? Cam asta se întîmplă acum, cu deosebirea că acel simbol, acea parte a istoriei este mult mai importantă pentru fiecare dintre noi decît propriul tată sau mamă – mai important am spus, nu mai iubit. Importanţa are caracter de veşnicie, iubirea, de efemer.

În mijlocul tristeţii pricinuite de atitudinea de care scriam mai sus, bucuria mi-a fost adusă de un… Puric. Dan Puric! Mare actor şi genial spirit! Săptămîna trecută, a fost prima, de la moartea lui Vadim, cînd am simţit din nou că există cuvinte deasupra vremurilor – cuvinte care, precum cel la începutul biblic, pot crea o nouă lume.

Dan Puric a acordat – a creat, mai bine zis – cel mai important interviu din ultima vreme. Departe de canoanele impuse în general principalelor mass-media, Puric a îndrăznit să pună oglinda în faţa ridată şi acoperită cu mult fard a tabu-urilor de azi: modelul „civilizaţional” euro-atlantic şi colonizarea României. „Ţara a fost făcută colonie”, a spus Dan Puric. „ONG-urile cu ADN străin au încercat să distrugă ce e românesc. Acum sînt luaţi la şuturi eroii, martirii şi sfinţii. Statul este primul berbece care dărîmă din interior unitatea naţională”. Puric spunea toate astea în faţa unui Mihai Gâdea oarecum temător la început – doar erau loviţi în plin „fraţii cei mari” – dar care a păstrat, spre meritul său, o atitudine discretă, preferînd să lase invitatul, aflat într-o formă de zile mari, să se desfăşoare plenar. Dar, în scurtele sale intervenţii, inteligentul moderator, teolog la bază, şi-a adus contribuţia, atrăgînd atenţia asupra pericolului „intoleranţei în orice formă”, din păcate o caracteristică a perioadei actuale.

Dan Puric avut curajul să dea ca exemplu cazurile lui Mircea Vulcănescu – „o personalitate culturală a României, care e pusă sub semnul întrebării”, al lui Radu Gyr sau Valeriu Gafencu, care „sînt acum consideraţi criminali de război”. „Trăim într-o prostituţie publică îngrozitoare, încrederea poporului în sine e distrusă”, spune Dan Puric. „Un popor se atacă în arhitectura lui sufletească!”.

Noi acum ne pregătim să serbăm Centenarul în condiţiile în care Statul este primul berbece care dărîmă din interior unitatea naţională, afirmă Dan Puric. „Statul dărîmă legal redutele alea sufleteşti. Există o dezbinare, dar mai este şi o cernere. O cernere a unor oameni care vor să apere această glie, iar alţii care se simt confuzaţi. Eu nu mă leg de piesele de şah care vor să dea mat poporului român. Mă leg de sirenele alogene care vor să ne distrugă”. Esenţa spirituală a mesajului lui Dan Puric este: „Mi-e sete ca acest tineret să se întoarcă la Dumnezeu – libertatea fără Dumnezeu este primul pas spre sclavie”, un concept pe care se bazează rezistenţa în faţa asaltului contra României. Modelele şi valorile sînt distruse, intelectuali de azi îl desfiinţează pe Eminescu, „avem intelectuali trădători de ţară, am produs antiromâni”. Urmează o întrebare firească: „Cui prodest această culpabilizare continuă a poporului român?” Răspunde tot Dan Puric: „Ţara trebuie făcută colonie şi a fost făcută colonie”. „Controlul ţării a fost preluat. Ce ne-a ţinut pe noi 2000 de ani? Credinţa, limba noastră şi cultura. Au început să ia la şuturi eroii, martirii şi sfinţii. Şi în Biserică. Sînt două etape pentru distrugere: numai că ne schimbă ereditatea şi memoria, ne schimbă mediul”. Nu ai voie să rîzi de religia ta, de mama ta, spune Dan Puric, referindu-se la manifestările pseudo-artistice. Cînd începi să rîzi de lucrurile sfinte, trecem la băşcălie, consideră artistul. „Băşcălia este antrenamentul pentru blasfemie: vă dau un exemplu: Charlie Hebdo. Cînd foloseşti o gamă mare de cuvinte urîte, răneşti suflete. Umorul e de tip creştin, el trezeşte. Nu rîde de oricine şi de orice”. Prin aceste tip de umor, spune Dan Puric, al vulgarizării, al mitocăniei, „ei vor să distrugă structura sufletească a poporului român”.

Ca o metaforă a ridiculizării efortului străinilor de a ne călca în picioare, Puric a povestit „conflictul” de la Deveselu, între ciobanul care îşi paşte oile în jurul bazei americane şi oficialităţile militare SUA. „Este replica pastorală a românilor pentru Deveselu”, spune Puric.

„Ştiţi care este replica pastorală a poporului român vizavi de cea mai recentă tehnologie americană? Oile unui cioban de la Deveselu, care dau peste cap rachetele”.

Sigur, veţi spune, Puric nu este un admirator al lui Ceauşescu, aşa cum eşti tu. Greşit – Puric, prin patriotismul său curat, îi aduce un prinos de respect marelui patriot Ceauşescu, la fel cum acesta le-a adus prinos de respect şi recunoştinţă, fără să o spună musai în text, ci în faptă, patrioţilor din toate timpurile, oricărui român care şi-a iubit ţara şi naţiunea, oricum, şi în orice fel, şi oriprincine.

Mulţumesc, Puric, mulţumesc, Rege!

DRAGOŞ DUMITRIU

Basarabia, cauza vitregă a coloniei România