,,Doar două lucruri sînt infinite, spunea Albert Einstein: Universul și prostia omenească, iar de cea din urmă sînt foarte sigur”. Iată un adevăr de netăgătuit, pentru care depun, și eu, mărturie.
În anii ’40, după încheierea Diktatului de la Viena, cînd zona în care locuiam a fost alipită Ungariei, deși eram doar o copilă, am suferit cumplit: teamă, frig, spaimă, fără tată și cu casa sechestrată de ,,Pălăriile cu pene de cocoș”. În Ardeal, ei deveniseră MARI și TARI. La școală, am fost obligați să învățăm limba maghiară, și tare greu ne-a fost. ...Și azi mă ,,ustură” palmele de la bețele cu care dascălul ne impunea ...un nou început.
Apoi, într-o zi, Craii de la Răsărit au sosit. NOROC, TOVARĂȘI, bun venit... Doar că, de atunci, numele oamenilor nu mai conta. Toți erau împărțiți în clase sociale, identitatea lor reducîndu-se la categoria în care erau încadrați: CHIABURI, MIJLOCAȘI și SĂRACI. Au apărut, dintr-odată, activiștii de partid, un fel de ,,băgători de seamă”, dar care inspirau oamenilor teamă, căci, de pildă, pentru un ,,Sărut mîna, Doamnă”, adresare interzisă, erau în stare să te trimită la ,,răcoare”. Sătenii se temeau pentru ziua de azi și ziua de mîine, fiindcă aceiași activiști tăiau cu nepăsare felia cea mai mare din trudita lor bucată de pîine, în timp ce țăranii înstăriți erau ,,oropsiți” la cotele de cereale către stat, plătind un procent în plus, astfel că bieții oameni rămîneau cu MAI NIMIC. În schimb, activistul de partid stătea toată ziua de pomană, răsfoia cîte un ziar, apoi chema pe cîte un țăran să-l ,,tragă de limbă”, să afle ce se întîmplă: dacă cocoșul a cîntat pe gard, de ce găinile n-au ouat, de ce cățelul a lătrat...
Țăranii chiaburi au ajuns și ei, în scurt timp, la sapă de lemn și chiar mai rău... la muncă obligatorie la Canal. Copiii lor nu mai aveau acces în facultăți, iar la cotele obligatorii de cereale, li se adăugau procente în plus, așa că, din ceea ce produceau, oamenii aceștia nu se mai alegeau cu mare lucru. Cunosc bine toate aceste realități, întrucît primul meu loc de muncă a fost la Primăria din comuna natală, unde am lucrat timp de 5 ani. Oamenii îmi spuneau ,,domnișoara noastră de la Primărie”. Tot atunci, s-au schimbat și denumirile unor posturi: NOTARUL devenise SECRETAR, iar PRIMARUL era PREȘEDINTE, pe noile funcții fiind încadrate persoane fără pregătire profesională, unii neavînd nici școală. Îmi amintesc că pe postul de primar a fost numit un activist de partid analfabet. Citea silabisind. Cîtă dreptate avea Mihai Eminescu cînd spunea: ,,Trădătorii devin oameni mari și respectați, bîrfitorii de cafenele – literatori, ignoranții și proștii – administratori ai statului român”. Așa s-a întîmplat și în vremurile tulburi de care am amintit. Proștii se cocoțaseră în frunte, doreau să controleze tot, deși n-aveau habar de nimic.
Și totuși, din cei 38 de ani ai activității mele profesionale, mi-au rămas în suflet cei 5 ani, cînd eram ,,domnișoara noastră de la Primărie”. Deși foarte tînără, mă credeam ,,CINEVA” cînd oamenii din sat apelau la ajutorul meu. De pildă, pe un țăran l-am ,,scăpat” de concentrare pe timp de vară, prin bunăvoința Comisariatului Militar, la care am apelat, și nu am fost refuzată. Tinerețea, bat-o vina!
,,Pictată în aur, pe-un cer de azur
Ce ploaie de raze revarsă în jur” (C.V. Tudor).
Din păcate, timpul nu iartă și, într-o bună zi, pentru fiecare, tinerețea se va sfîrși. Viața noastră toată e condensată într-o CLIPĂ. Cea trăită.
LILIANA TETELEA