Propaganda este, îndeobște, văzută în sens negativ pentru că implică teorii și opinii noi în contradicție cu cele împămîntenite – cui îi place să iasă din convingerile sale ca să îmbrățișeze idei cu care nu este obișnuit? Cei care susțin propaganda consideră că aceasta este o armă eficientă împotriva indivizilor cu idei și convingeri care contravin celor în care activiștii propagandiști cred. Astfel încît, ceea ce este alb pentru unii, este negru pentru ceilalți, fiecare tabără încercînd să o convingă pe cealaltă de adevărul său. Cum, însă, adevărul este numai unul, el poate fi observat doar dacă reușim să ne situăm deasupra propagandei, judecînd prin filtrul propriei gîndiri, deși recunosc că este destul de greu să faci asta, pentru că propaganda se folosește extrem de subtil de credințele și convingerile intime ale fiecăruia.
Propaganda este clasificată în Propagandă Neagră, în care se lasă să se înțeleagă că informația ar emana de la altă sursă decît cea reală; Propagandă Gri, în care nu este identificată sursa; Propagandă Albă, în care sursa sau sponsorul este cunoscut publicului. În esență, propaganda reprezintă o popularizare sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi și propaganda electorală).
În ultimii 32 de ani, urmărind media românească, dar și pe cea străină, cu toții ați fost martorii propagandei care izvorăște din ecranele televizoarelor, difuzoarele radio-urilor sau din paginile ziarelor.  Cuvîntul-cheie: „sistematic”. Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă; pentru a deveni propagandă, ideologia și doctrina trebuie să fie răspîndite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gîndi.
Iată așadar, care este scopul propagandei: acela de a face auditoriul să gîndească în alt fel decît o făcea pînă atunci, pentru a susține ideologia și doctrina prezentate. Așa s-a întîmplat în ultimii 1000 de ani, cînd militarii, în principal, au început să aplice teoria celebrului Sun Tzu, conform căreia „nu este nevoie să distrugi fizic inamicul, ci este suficient să îi distrugi voința de a lupta”.
De pe cîmpurile de luptă, propaganda a trecut în viața de zi cu zi, cînd conducătorii popoarelor au constatat că e mai ușor să determini oamenii să te urmeze „ducîndu-i de nas” decît prin forță. Firește, propaganda are efect sporit atunci cînd e folosită împotriva mulțimilor, așa cum constata și Gustave Le Bon în lucrarea sa „Aphorismes du temps présent 1913”: „este mult mai ușor să sugestionezi o colectivitate, decît un individ. Credința în puterea sa și lipsa de răspundere îi dau gloatei o intoleranță și un orgoliu excesive”.
Dacă acum ceva sute de ani mijloacele de răspîndire a propagandei erau destul de limitate, de la Revoluția bolșevică încoace acestea s-au dezvoltat atît de mult, concomitent cu scăderea gradului de educație a poporului, încît propagandiștilor le este mult mai ușor să influențeze mase mari de oameni. Internetul și felul în care acesta transmite mesajele, în special prin canalele de socializare, a atins forma cea mai eficientă de propagandă. Amintiți-vă de teoria pixelului albastru rostogolită zile în șir la televiziuni, sau de cea cu care sîntem intoxicați sistematic, referitoare la faptul că Rusia este vinovată pentru toate relele pămîntului. Aceasta din urmă a prins foarte bine la noi în țară, după 45 de ani de comunism în care sovieticii au fost priviți ca fiind inamicul numărul unu, încît acum există oameni care înghit pe nemestecate tot ce li se spune despre iminentul război din Ucraina, fără să gîndească cu propriul creier, adunîndu-și diverse informații care să le dea imaginea globală a situației, pentru că „o idee falsă, dar exprimată clar și precis, va avea întotdeauna o putere mai mare în lume decît o idee adevărată, dar complexă” cum spunea Alexis de Tocqueville în lucrarea sa „De la Démocratie en Amérique” din 1835.
De asemenea, pentru ca propaganda să fie eficientă, trebuie să fie constantă, fără a-i acorda subiectului „pauze de trezire” în care să își dea seama că lucrurile nu stau așa cum îi sînt prezentate. Apoi, ea trebuie să fie simfonică, adică transmisă pe toate canalele de comunicare aflate la dispoziția propagandistului și să se desfășoare pe termen lung, pentru a putea pătrunde în toate fibrele și în toți neuronii publicului-țintă, nutrindu-i acestuia convingeri puternice în legătură cu ideologia și doctrina transmise. Alte două caracteristici importante ale propagandei sînt acelea că aceasta trebuie să fie musai partizană, prezentînd un singur punct de vedere, niciodată două aflate în competiție sau dispute, afirmativă, dar nu și documentată. Astfel, propagandistul afirmă răspicat ceva, dar nu indică niciodată sursa.
În ultimii doi ani de pandemie ne-am confruntat cu acest tip de propagandă în care ni s-a prezentat un singur punct de vedere despre COVID, măsurile luate contra acestuia, vaccinuri și medicamente, orice opinie contrară fiind imediat combătută și catalogată drept știre falsă fiindcă deranja socotelile propagandiștilor. Cît despre afirmațiile nedocumentate pe care le fac de ani de zile politicienii noștri unii despre alții, sau despre evenimente și situații – ce să mai vorbesc? Cunoașteți cu siguranță zeci de exemple în care oameni cu greutate în statul român ne prezentau într-un anumit fel situații și persoane, pentru a constata după o vreme că lucrurile nu stăteau deloc așa.
De ce se întîmplă lucrurile astfel? Pentru că propaganda ne arată ce să gîndim, nu cum să gîndim. Cu alte cuvinte, propagandistul ne conectează creierul la al lui și gîndește pentru noi. Dacă el ne spune în mod repetat că cerul e verde, vom ajunge la un moment dat să credem asta și vom propaga la rîndul nostru acest ,,adevăr”.
Ei bine, cum putem scăpa de propagandă? Gîndind singuri, punînd întrebarea esențială „de ce”, care ne conferă acea „pauză de trezire” care întrerupe continuitatea propagandei, căutînd răspunsuri prin multitudinea de informații venite din toate sursele posibile și observînd cu atenție ceea ce se petrece în jurul nostru.
Partea frumoasă este că, după ce ne sustragem efectelor propagandei, începem să vedem lucrurile așa cum arată de fapt, ca și cum un copil aflat la teatrul de păpuși ar intra în culise să vadă păpușarii la treabă. Atunci, abia atunci, ne dăm seama că metodele pe care le folosesc propagandiștii sînt atît de simple încît ne simțim jigniți cînd sîntem catalogați drept naivi.
Personal, de zece ani nu mai urmăresc emisiunile de știri ale posturilor românești de televiziune. De zece ani nu mai urmăresc emisiunile tip talk-show politic. De zece ani îmi iau informația din surse diverse atît din mainstream, cît și din afara lui, în special de pe internet. Cînd intervine un eveniment important, de genul pandemiei, al Revoluției din Kazahstan sau al situației din Ucraina, obișnuiesc să-mi adun informațiile din ambele părți (pro vaxxeri/ anti vaxxeri; NATO/ RUSIA; China/ SUA), dar și din surse neutre, analizînd existența vreunui interes economic în cauză.
Am scris despre propagandă fiindcă mă confrunt cu ea de doi ani de zile, fiindcă îi văd efectele asupra oamenilor cu care interacționez și consider că nu ne face bine sub nici un aspect. Există sute de exemple în jurul nostru de cetățeni afectați de propagandă, de la cei care la un moment dat susțineau frenetic și uneori fanatic anumiți politicieni sau curente, pentru ca apoi să regrete că s-au lăsat amăgiți, pînă la cetățeanul care zilele trecute umbla pe stradă îmbrăcat cu vesta antiglonț de frica rușilor invadatori. Grav e că pe cei afectați de propagandă îi scoți greu din ale lor, fiindcă uneori nici puși în fața probelor indubitabile nu recunosc că s-au lăsat prostiți: unii din mîndrie, alții fiindcă pur și simplu nu-și dau seama de asta.
Ca s-o combatem eficient, ar trebui ca, în număr cît mai mare, să gîndim cu capetele noastre, fiindcă altfel vom ajunge să gîndim și să trăim după cum ne spun alții, ori asta ne va decădea din rangul de ființă umană la cel de unealtă vorbitoare, ceea ce nimeni nu-și dorește.

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA