Iubiţii mei fraţi români, există în această Ţară cîteva locuri sacre, unde brazii sînt mai înalţi, stejarii mai puternici, păsările mai săgetătoare, cerul mai limpede şi mai albastru, iar inimile mai năvalnice. Acestea sînt sanctuarele de la Sarmizegetusa, de la Densuş, de la Mînăstirile Putna şi Dealu, din Şcheii Braşovului, de la Mausoleul Mărăşeştilor, de la Ip şi Treznea, Păuliş, Oarba de Mureş şi Carei. Un astfel de loc sfînt este şi Ţebea, unde rădăcinile Guvernului lui Horea împletesc o armură invincibilă pentru osemintele lui Avram Iancu. Ce minunată şi dumnezeiască lucrare se săvîrşeşte aici, sub picioarele noastre, ce lanţuri ale generaţiilor lui leagă verigile în adîncuri, pentru a nu se mai desface niciodată! Istoria, leoaică nebună şi cu puii luaţi, ne-a făcut să nu ştim unde se află mormintele lui Decebal, Glad, Menumorut, Ioan Vodă cel Cumplit, Horea, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu şi al Mareşalului Antonescu. Noi sîntem Poporul cu cele mai multe morminte lipsă, ceea ce arată urgia nemaipomenită pe care a trăit-o pe viu, fără anestezie, fiecare generaţie de români. Mulţumită Bunului Dumnezeu, ne putem descoperi creştetele şi ne putem face semnul crucii la mormîntul lui Ştefan cel Mare, la gropniţa voievodală unde aruncă raze craniul unificatorului de Ţară, Mihai Viteazul, la firida bisericească unde odihneşte trupul descăpăţînat al lui Constantin Brâncoveanu, la cripta străjuită de tei a lui Mihai Eminescu şi, iată, la această mină de aur a mîndriei naţionale, care e sălaşul de veci al lui Avram Iancu. Aşa cum Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, tot astfel Iancu a fost zămislit după chipul moţilor şi asemănarea Munţilor Apuseni. V-aţi uitat cu atenţie la portretele martirilor Neamului Românesc? Aţi văzut cît de frumoşi sînt? Marţiali şi impunători, au ceva din măreţia icoanelor. Frumos e Ştefan cel Mare, frumos e Mihai Vodă, frumos e slugerul Tudor din Vladimiri, pictat de Theodor Aman după descrierile pandurilor, frumos e Luceafărul de ziuă al cugetului românesc, Mihai Eminescu, în toate cele 4 fotografii care s-au păstrat de la el, şi frumos, neasemuit de frumos e Crăişorul Munţilor, Avram Iancu, cu ochii lui albaştri şi mustaţa cît vrabia, cu dulama lui albă ca neaua şi cu fluiera şi pistoalele sclipind la cingătoare.

Doamne, ce Neam de oameni frumoşi la chip şi la suflet ai plămădit aici, în coroana aurită a Carpaţilor şi la Gurile Dunării! Ce Popor glorios ai reuşit să creezi, înzestrîndu-l cu daruri alese, oferindu-i cel mai dulce grai de pe pămînt şi chiar numele Romei nemuritoare! La Avram Iancu totul era frumos, începînd cu numele de botez, care era al Patriarhului biblic. Folclorul moţilor îl imortalizează astfel: „Pe Dealul Feleacului/ Merg carele tancului/ Nu merg cum merg carele/ Strălucesc ca soarele/ Boii-s cu coarne de ceară/ Om ca Iancu nu-i în Ţară/ Boii-s cu coarnele-n spume/ Om ca Iancu nu-i în lume/ / Boii-s cu coarnele verzi/ Om ca Iancu nu mai vezi!”. Poporul era convins că el nu putea fi răpus decît de un glonte de argint, ceea ce arată că aburii de legendă l-au însoţit încă din timpul vieţii. Pînă şi adversarii săi îl descriu cu admiraţie, ca pe un comandant de oşti înnăscut, care impunea respect. Un ofiţer maghiar creionează astfel personalitatea acestui român falnic: „Moţii consideră sfinte ordinele sale, inviolabile şi strict obligatorii, Poporul său pătruns de un zel religios îl socoate trimis de la Dumnezeu. De aceea îl respectă şi-l iubeşte. Apare între ai săi întotdeauna mai strălucitor decît alţii, astfel că românii îl adoră fermecaţi. Încrederea aceasta şi-a cîştigat-o prin caracterul său, prin judecăţile drepte, prin sfatul şi învăţăturile pe care le răspîndea. Are ceva în fiinţa lui, o ţinută inaccesibilă camarazilor săi, o măreţie şi o dibăcie pentru care e numit Craiul de către adepţii săi”. Iar generalul rus Luders afirma: „Sufletul mişcării româneşti, Iancu, a cucerit încrederea neţărmurită şi dragostea Poporului său. Oriunde se arăta era primit cu entuziasm, toate privirile se îndreptau către dînsul, iar Naţiunea Română vedea în persoana lui pe eroul şi ocrotitorul ei”.

Aşa după cum se ştie, anul revoluţionar 1848 a cuprins toate cele 3 provincii istorice româneşti. Dar numai în Transilvania au avut loc încleştări armate sîngeroase şi de lungă durată, pentru că numai în Transilvania românii mîncau pîine de cenuşă, amestecată cu sînge, şi trăgeau la jugul celei mai crîncene barbarii. În perioada 1848-1849, ungurii au ucis peste 40.000 de români, dintre care 100 de feţe bisericeşti, atrocitate care reprezintă unul dintre cele mai mari măceluri din Istoria modernă a Umanităţii. Şi atunci cum mai puteau fi românii fraţi cu ungurii, cînd unii erau cu frica lui Dumnezeu, iar altora le fierbea palinka în cap şi nu ştiau decît să scoată cuţitul de la carîmbul cizmei? Ce fraternitate poate exista între cerb şi lup, între porumbel şi uliu, între înger şi demon? Aduc astăzi un pios omagiu celor 40.000 de români asasinaţi de furia oarbă a Asiei revărsate şi sînt convins că ei alcătuiesc floarea batalioanelor noastre din cer, care ne priveghează din înalturi şi ne dau tărie. Unii au piramide de piatră, care le aduc miliarde de dolari în fluxul turistic anual – noi avem piramide de oase, care nu aduc cîştiguri materiale, dar ele sînt scara noastră către Dumnezeu.

„Şi mi-au zis mie unii să nu mă încred în nemţi!” – a rostit, cu năduf, Mihai Viteazul, cînd a priceput că a fost trădat de Împăratul Rudolf al II-lea. Tot astfel avea să înţeleagă şi Avram Iancu că nemţii, adică Habsburgii, i-au tras pe sfoară pe români, s-au folosit de buna lor credinţă, pentru a-i abandona apoi în ghearele cruzimii ungureşti. El refuză decoraţia pe care a vrut să i-o acorde Împăratul Franz Joseph, un urmaş al lui Rudolf al II-lea, din aceeaşi spiţă degenerată a Habsburgilor. Urmărindu-l pe Avram Iancu prin Viena, Poliţia Imperială scrie în rapoartele ei secrete că acesta este „Regele Iancu” şi că „Iancu este un al doilea Împărat Traian, iar providenţa l-a ales în scop de a stabili vechiul imperiu daco-roman” şi „un mare imperiu românesc pînă la Tisa” – am încheiat citatele. Respingînd, cu un dispreţ suveran, „jucăriile” tînărului şi necoptului monarh – Franz Joseph avea în 1850 numai 20 ani – Crăişorul Munţilor refuză să-l întîlnească pe acesta, în vizita pe care împăratul avea să o facă în Munţii Apuseni. Ce mare curaj şi cîtă nobleţe are acest gest şi acum, după 150 de ani, în comparaţie cu comportamentul slugarnic al liotei de politicieni de astăzi, care dau năvală la toate sindrofiile, nu ratează nici un ospăţ, nici o reuniune care se lasă cu vreun chiolhan, în dispreţul unei Ţări înfometate, care nu mai are decît puterea să huiduie! Adîncă ruşine şi jale mare – niciodată n-au fost românii mai săraci şi mai umiliţi ca în aceşti ani de răscruce şi parcă niciodată nu s-au organizat recepţii mai fastuoase şi mai multe petreceri pe yachturi, şi baluri mascate, şi niciodată n-a mai fost o asemenea risipă din avuţia Ţării, de care trag fiarele hămesite, cu colţii lacomi!

Îngăduiţi-mi să deschid din nou cartea cu pagini de frunze şi slove de rouă a folclorului şi să ridic cu două degete un fluture de catifea. Este vorba de blestemul apocaliptic pe care ţăranii români i l-au dedicat autocratului de la Viena, imprecaţie care avea să-l facă gelos, peste timp, şi pe Tudor Arghezi, care, probabil, s-a inspirat de aici în scrierea pamfletului pentru un alt neamţ, mă refer la „Baroane”: „Tunie dracu-n el să tunie/ Ciot de salcă să rămîie/ Focului să nu-i priiască/ Pămîntul să nu-l primească/ Pe picioare putrezească/ Carnea pe el să pleznească/ Ruşine-mpăratului/ Să se umfle-n gura lui/ Limba cît un brusture/ Bubele să-l usture/ Viermii-n el să bujgăie/ Nimeni să nu-l sufere/ Să înveţe să grăiască/ Cu credinţă omenească/ În veci să nu mai minţească!”.

Stimaţi fraţi şi iubite surori, minţit şi trădat, pălmuit de un nemernic de jandarm ungur, aşa cum fusese pălmuit odinioară şi Mîntuitorul Isus Christos de prigonitorii Săi, Avram Iancu avea să cutreiere tîrgurile şi satele, munţii şi văile, doinind din fluier şi rostind vorbe puţine, dar cu tîlc, pînă cînd într-o dimineaţă l-a podidit sîngele pe gură şi s-a prăpădit pe rogojina unui gospodar român, în septembrie 1872. Avea numai 48 de ani. A murit tînăr, aşa cum s-au stins cei mai mulţi dintre martirii Neamului Românesc: Mihai Viteazul, la 43 de ani, Pintea Viteazul, sub 30 de ani, Tudor Vladimirescu, la 41 de ani, Nicolae Bălcescu, la 33 de ani, Alexandru Ioan Cuza, la 53 de ani, Mihai Eminescu, la 39 de ani. E greu să fii om pe pămînt, dar şi mai greu e să fii român şi creştin, într-o lume a fărădelegilor. Îl sărbătorim în acest an pe Avram Iancu, la jubileul a 175 de ani de la naşterea lui, cu convingerea că facem un act de justiţie morală. Şi cu cît trece timpul, statuia Tribunului de la 1848 creşte şi se profilează şi mai impunătoare pe cerul învolburat al Istoriei. Avram Iancu n-a fost numai un revoluţionar, n-a fost numai un catalizator al energiilor naţionale, într-o vreme în care era nevoie mai mult ca oricînd de o stavilă în calea maghiarizării forţate – el a fost un mare bărbat de stat, a fost un adevărat conducător şi voievod al românilor din Ardeal. De altfel, el are ceva din destinul lui Napoleon Bonaparte: şi unul, şi altul au devenit mari comandanţi la vîrsta de 24 de ani. Pentru sufletul lui neprihănit, pentru viaţa fără pată pe care a trăit-o, propunem ca Biserica noastră străbună să-l sanctifice, prin urmare, să-l treacă în Pantheonul Sfinţilor României, alături de Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu. Fie ca imaginea lui luminoasă să dăinuiască în calendarele Neamului, să-i bucure pe prunci la şcoală şi pe bătrîni la slujbele de utrenie şi de vecernie, căci noi ai lui sîntem şi ceea ce a unit Dumnezeu nici o intrigă şi lucrătură omenească nu mai pot să desfacă.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(12 septembrie 1999, Ţebea)