Aveam industrie de apărare, iar Armata era o instituție respectabilă

Este adevărat, România producea tot necesarul de armament clasic: tancuri, tunuri, piese de artilerie, muniție de război, rachete, armament ușor, transportoare blindate, avioane de luptă și de antrenament, echipament militar în general. În cazul unui conflict militar, România putea face față provocărilor, mai ales că producea majoritatea armamentului.

Armata noastră era dotată și echipată asemănător Armatei Roșii, militarii aveau artilerie produsă, în general, sub licență rusească sau cumpărată de la sovietici. Din acest motiv, Armata Română era mult în urma aliaților de la Răsărit, pentru că ceea ce noi am achiziționat de la ei nu erau altceva decît serii demult depășite de armata sovietică prietenă în acele vremuri. Îmi amintesc, militar fiind, că noi ne mîndream cu Fagotul în 1988, cînd la ruși o astfel de armă exista încă din anii ʼ70. Cele peste 300 de avioane MIG 21 pe care aviația le avea în dotare erau demult depășite, primele aparate MIG 29 ajungînd în România cu cîteva luni înainte de Revoluția din decembrie 1989. MIG-uri care, așa cum știm, nu prea au făcut nimic în spațiul aerian românesc, ele ajungînd să fie în mare parte părăsite și dezafectate. Despre MIG 21, avion-vedetă în anii ʼ60, putem spune că mai există în prezent doar cîteva care mai zboară pe la noi. Prin urmare, Armata Română era dotată și aveam o industrie de apărare proprie, fapt extraordinar dacă observăm lipsurile din prezent, doar că uzura morală era destul de avansată. Lipsa preocupării pentru Armată din ultimii 10 ani ai fostului regim, lipsa de viziune de ansamblu a lui Ceaușescu au dus la degradarea pregătirii militare a Armatei și la implicarea ei mai mult în muncile agricole și în construcții decît în activitățile specifice. Comparativ cu lipsa industriei de apărare din prezent, putem spune că atunci existența acesteia oferea un plus de liniște. Dar, așa cum viziunea îngustă a lui Ceaușescu a sacrificat o generație care își dorea libertatea și democrația, și armata a fost la fel de afectată. Atît ca pregătire de luptă, cît și ca echipament. Și acest lucru s-a văzut la Revoluție, cînd a fost nevoie de prezența parașutiștilor pentru a face lucruri de care unitățile militare din alte arme nu au fost în stare.

Aveam un sistem medical bun

Am trăit doar 20 de ani în sistemul socialist, dar pot afirma că acesta punea preț pe viitorul copiilor. Beneficiam de o serie de vacciunuri gratuite, iar cei din aceeași generație cu mine nu au cum să nu își amintească frica cu care îi primeam în clase pe medicii care veneau să ne injecteze dozele aproape în fiecare an, atît în gimnaziu, cît și în liceu. Aveam acces la servicii medicale eficiente, poate nu la cele mai înalte standarde, dar benefice. Medicul meu pediatru a fost Liviu Vasilică, totodată, un mare artist pe care Teleormanul l-a oferit țării. Deși eu, în copilărie, m-am confruntat cu probleme medicale minore, o verișoară de la țară se născuse cu o afecțiune cardiacă destul de gravă. Ei bine, în clasa I ea a dispărut, revenind după mai bine de un an. Am aflat apoi că a fost trimisă de statul român la Cape Town, în Africa de Sud, la renumitul medic Christian Barnard, cel care a realizat primul transplant de inimă din lume. Nu cunosc amănunte despre acest caz, dar mi se părea firesc ca orice viață să fie salvată. Cînd văd acum nebunia din sistemul de sănătate încep să am mari rezerve că ceea ce trăiesc oamenii de rînd este bun pentru România.

Este adevărat că anumite medicamente nu se găseau pe piață, că exista o mare penurie de produse străine în farmacii. Eu am avut noroc, părinții mei avînd posibilitatea să-mi procure din Franța un medicament de care am avut nevoie la un moment dat. Existau lipsuri, și tocmai de accea era comună practica de a oferi plicuri medicilor. Dar exista ceva ce acum întîlnim foarte rar: omenie, suflete. Sistemul era foarte exigent în pregătirea medicilor, se intra extrem de greu la Medicină. Dar, odată încăput pe mîinile marilor profesori nu aveai cum să nu ieși de pe băncile facultății un medic bun, responsabil. Acum, pe măsură ce anii trec, școala românească de Medicină este din ce în ce mai slăbită, mai găunoasă, mai coruptă.

Dacă aruncăm o privire de ansamblu, putem spune că românul avea cam tot ce își dorea, doar că la nivel tehnologic nu existau vîrfuri. Socialismul a pus accent pe producția de mașini, pe cantitate, și a lăsat calitatea și progresul în plan secund. Cel mai mare argument în susținerea acestei idei este Dacia, mașina-minune de la Pitești, care timp de 20 de ani a fost construită fără mari schimbări radicale, fiind împănată pe ici pe colo cu unele mici inovații.

Marile realizări s-au făcut în comunism

Sacrificiile au fost, însă, pe măsură, dar nu atît de mari pe cît spun unii. Din păcate, există încă mulți detractori ai acestor realizări care spun că, în schimb, au fost sacrificate multe vieți. Nu prea a fost așa. Eu nu mă raportez la ce scriu diverși, ci la ce vedeam cu ochii mei – construcția Canalului Dunăre - Marea Neagră și a Casei Poporului, unde au lucrat membri ai familiei mele sau prieteni apropiați, care nu mi-au spus niciodată că pe șantiere mureau oameni pe capete, ci că erau bine plătiți, că se muncea și că, în general, din cauza bețiilor se mai produceau accidente de muncă. De curiozitate: cîți dintre dumneavoastră știți cîți oameni au murit la realizarea Canalului Panama sau a Canalului Suez?

Ceaușescu a fost un președinte bun, care și-a iubit poporul

Poate că a fost, nu știu ce era în mintea lui. Eu am convingerea că a clacat mental în 1977 - 1978, cînd a fost lovit consecutiv de două catastrofe: cutremurul din ʼ77 și dezertarea lui Pacepa din ʼ78. Tot ce a urmat a fost rezultatul acestei căderi nervoase.

Nu poți să spui că îți iubești poporul dacă îl înfometezi. Chiar dacă era mințit, nu are nici un fel de scuză. Nu poți să spui că ai fost un președinte bun dacă după ce te-ai împrumutat pentru a construi o țară cu o economie sustenabilă, sacrifici totul pentru a-ți plăti datoriile. În fond, această mișcare dovedește faptul că în spatele imaginii de mare președinte al României se afla, de fapt, același țăran născut la Scornicești, care nu a reușit niciodată să treacă de nivelul impus de doctrina de partid. Eu sînt convins că Ceaușescu a fost sfătuit de economiști să nu sacrifice țara de dragul relației cu FMI, dar nu a vrut să asculte. Nu poți să trăiești în afara sistemului. Comunismul ne scotea cumva din zona țărilor occidentale, iar izolarea de Moscova l-a transformat pe Ceaușescu într-o țintă sigură: a fost singurul președinte ucis în contextul schimbărilor din 1989. Restul președinților din estul Europei au rămas în viață, murind apoi de bătrînețe.

Ceaușescu nu a înțeles că nu poți să fi un președinte bun dacă de dragul unei nebunii sau al unui proiect de-a dreptul prostesc îți lași țara de izbeliște. Nu a înțeles că timpul este extrem de prețios, așa cum se pare că nici politicienii de după ʼ90 nu înțeleg. Sacrificarea unei generații de dragul unei independențe irealizabile a fost, în fapt, marea lui greșeală. Greșeală venită la pachet cu nebunia soției lui, Elena, a cărei singură dorință era să fie mare academician și să dețină controlul absolut.

Ceaușescu nu poate fi considerat un președinte eminent. Dar, dacă îl comparăm cu Iliescu, Băsescu și Iohannis, chiar este. Cert e că nici un stat nu poate fi doar comunist sau doar capitalist. Este imposibil! Un stat prosper, în care locuitorii să aibă un nivel de trai satisfăcător, trebuie să îmbine aceste două sisteme – cel liberal și cel socialist – pentru că, așa cum nici un om nu seamănă cu altul fizic, nici caracterele noastre nu sînt identice. Unii își doresc de la viață doar un loc de muncă stabil, un salariu și o casă, în timp ce alții își doresc să zboare. Or, în comunism, majoritatea proletară era satisfăcută, dar conducătorii nu au ținut cont de dorințele celor care voiau să crească, să se dezvolte, să ajungă celebri. Aceasta a fost marea hibă a regimului comunist, pe care Ceaușescu nu a avut capacitatea intelectuală să o înțeleagă.

Concluzii și sentință

Pentru mine comunismul a fost bun întrucît se pare că pentru copiii acelor vremuri chiar a fost un factor pozitiv. Cînd ești copil îți pasă mai puțin de plecarea în Vest sau să fii celebru, decît celora care deja voiau o carieră. Am suferit în perioada adolescenței lipsurile pe care toți românii le-au resimțit, poate mai puțin în ceea ce privește mîncarea și bunurile de larg consum. Dar lipsa energiei electrice și a căldurii, a apei calde și chiar a celei reci, a fost un coșmar care a început în 1981 și care s-a încheiat, pentru mine, în septembrie 1989. Dacă regimul nu ar fi căzut atunci, în decembrie, sînt convins că nu aș fi ales să rămîn în România, pentru că sistemul nu ar fi permis celor care doreau să se dezvolte să o facă, decît respectînd anumite condiții. Poate că m-aș fi descurcat. Dar pentru mine comunismul nu ar fi fost o variantă de a-mi trăi viața. Pe de altă parte, consider că am făcut o mare greșeală avînd încredere în perioada de după 1990 și astfel nu am plecat din țară, așa cum mulți dintre colegii mei au făcut-o.

Procesul meu cu regimul communist – în care mă situez de partea acuzării ferme – va fi nimic față de procesul meu cu regimul capitalist post-decembrist, cu acest banditism de grotă pe care politicienii români îl vîră pe gît românilor de 30 de ani.

Sfîrșit

D.A.