- 18-11-2020
- 0 Comentarii
- 574
- 1
Aveam industrie de apărare, iar Armata era o
instituție respectabilă
Este adevărat, România producea tot necesarul de
armament clasic: tancuri, tunuri, piese de artilerie, muniție de război,
rachete, armament ușor, transportoare blindate, avioane de luptă și de
antrenament, echipament militar în general. În cazul unui conflict militar,
România putea face față provocărilor, mai ales că producea majoritatea
armamentului.
Armata noastră era dotată și
echipată asemănător Armatei Roșii, militarii aveau artilerie produsă, în
general, sub licență rusească sau cumpărată de la sovietici. Din acest motiv,
Armata Română era mult în urma aliaților de la Răsărit, pentru că ceea ce noi
am achiziționat de la ei nu erau altceva decît serii demult depășite de armata
sovietică prietenă în acele vremuri. Îmi amintesc, militar fiind, că noi ne
mîndream cu Fagotul în 1988, cînd la ruși o astfel de armă exista încă din anii
ʼ70. Cele peste 300 de avioane MIG 21 pe care aviația le avea în dotare erau
demult depășite, primele aparate MIG 29 ajungînd în România cu cîteva luni
înainte de Revoluția din decembrie 1989. MIG-uri care, așa cum știm, nu prea au
făcut nimic în spațiul aerian românesc, ele ajungînd să fie în mare parte
părăsite și dezafectate. Despre MIG 21, avion-vedetă în anii ʼ60, putem spune
că mai există în prezent doar cîteva care mai zboară pe la noi. Prin urmare,
Armata Română era dotată și aveam o industrie de apărare proprie, fapt
extraordinar dacă observăm lipsurile din prezent, doar că uzura morală era
destul de avansată. Lipsa preocupării pentru Armată din ultimii 10 ani ai
fostului regim, lipsa de viziune de ansamblu a lui Ceaușescu au dus la
degradarea pregătirii militare a Armatei și la implicarea ei mai mult în
muncile agricole și în construcții decît în activitățile specifice. Comparativ
cu lipsa industriei de apărare din prezent, putem spune că atunci existența
acesteia oferea un plus de liniște. Dar, așa cum viziunea îngustă a lui
Ceaușescu a sacrificat o generație care își dorea libertatea și democrația, și
armata a fost la fel de afectată. Atît ca pregătire de luptă, cît și ca
echipament. Și acest lucru s-a văzut la Revoluție, cînd a fost nevoie de
prezența parașutiștilor pentru a face lucruri de care unitățile militare din
alte arme nu au fost în stare.
Aveam un sistem medical bun
Am trăit doar 20 de ani în sistemul socialist, dar pot
afirma că acesta punea preț pe viitorul copiilor. Beneficiam de o serie de
vacciunuri gratuite, iar cei din aceeași generație cu mine nu au cum să nu își
amintească frica cu care îi primeam în clase pe medicii care veneau să ne
injecteze dozele aproape în fiecare an, atît în gimnaziu, cît și în liceu.
Aveam acces la servicii medicale eficiente, poate nu la cele mai înalte
standarde, dar benefice. Medicul meu pediatru a fost Liviu Vasilică, totodată,
un mare artist pe care Teleormanul l-a oferit țării. Deși eu, în copilărie,
m-am confruntat cu probleme medicale minore, o verișoară de la țară se născuse
cu o afecțiune cardiacă destul de gravă. Ei bine, în clasa I ea a dispărut,
revenind după mai bine de un an. Am aflat apoi că a fost trimisă de statul
român la Cape Town, în Africa de Sud, la renumitul medic Christian Barnard, cel
care a realizat primul transplant de inimă din lume. Nu cunosc amănunte despre
acest caz, dar mi se părea firesc ca orice viață să fie salvată. Cînd văd acum
nebunia din sistemul de sănătate încep să am mari rezerve că ceea ce trăiesc
oamenii de rînd este bun pentru România.
Este adevărat că anumite medicamente nu se găseau pe
piață, că exista o mare penurie de produse străine în farmacii. Eu am avut
noroc, părinții mei avînd posibilitatea să-mi procure din Franța un medicament
de care am avut nevoie la un moment dat. Existau lipsuri, și tocmai de accea
era comună practica de a oferi plicuri medicilor. Dar exista ceva ce acum
întîlnim foarte rar: omenie, suflete. Sistemul era foarte exigent în pregătirea
medicilor, se intra extrem de greu la Medicină. Dar, odată încăput pe mîinile
marilor profesori nu aveai cum să nu ieși de pe băncile facultății un medic
bun, responsabil. Acum, pe măsură ce anii trec, școala românească de Medicină
este din ce în ce mai slăbită, mai găunoasă, mai coruptă.
Dacă aruncăm o privire de ansamblu, putem spune că
românul avea cam tot ce își dorea, doar că la nivel tehnologic nu existau
vîrfuri. Socialismul a pus accent pe producția de mașini, pe cantitate, și a
lăsat calitatea și progresul în plan secund. Cel mai mare argument în
susținerea acestei idei este Dacia, mașina-minune de la Pitești, care timp de
20 de ani a fost construită fără mari schimbări radicale, fiind împănată pe ici
pe colo cu unele mici inovații.
Marile realizări s-au făcut în comunism
Sacrificiile au fost, însă, pe măsură, dar nu atît de
mari pe cît spun unii. Din păcate, există încă mulți detractori ai acestor
realizări care spun că, în schimb, au fost sacrificate multe vieți. Nu prea a
fost așa. Eu nu mă raportez la ce scriu diverși, ci la ce vedeam cu ochii mei –
construcția Canalului Dunăre - Marea Neagră și a Casei Poporului, unde au
lucrat membri ai familiei mele sau prieteni apropiați, care nu mi-au spus
niciodată că pe șantiere mureau oameni pe capete, ci că erau bine plătiți, că
se muncea și că, în general, din cauza bețiilor se mai produceau accidente de
muncă. De curiozitate: cîți dintre dumneavoastră știți cîți oameni au murit la
realizarea Canalului Panama sau a Canalului Suez?
Ceaușescu a fost un președinte bun, care și-a iubit
poporul
Poate că a fost, nu știu ce era în mintea lui. Eu am
convingerea că a clacat mental în 1977 - 1978, cînd a fost lovit consecutiv de
două catastrofe: cutremurul din ʼ77 și dezertarea lui Pacepa din ʼ78. Tot ce a
urmat a fost rezultatul acestei căderi nervoase.
Nu poți să spui că îți iubești poporul dacă îl
înfometezi. Chiar dacă era mințit, nu are nici un fel de scuză. Nu poți să spui
că ai fost un președinte bun dacă după ce te-ai împrumutat pentru a construi o
țară cu o economie sustenabilă, sacrifici totul pentru a-ți plăti datoriile. În
fond, această mișcare dovedește faptul că în spatele imaginii de mare
președinte al României se afla, de fapt, același țăran născut la Scornicești,
care nu a reușit niciodată să treacă de nivelul impus de doctrina de partid. Eu
sînt convins că Ceaușescu a fost sfătuit de economiști să nu sacrifice țara de
dragul relației cu FMI, dar nu a vrut să asculte. Nu poți să trăiești în afara
sistemului. Comunismul ne scotea cumva din zona țărilor occidentale, iar
izolarea de Moscova l-a transformat pe Ceaușescu într-o țintă sigură: a fost
singurul președinte ucis în contextul schimbărilor din 1989. Restul
președinților din estul Europei au rămas în viață, murind apoi de bătrînețe.
Ceaușescu nu a înțeles că nu poți să fi un președinte
bun dacă de dragul unei nebunii sau al unui proiect de-a dreptul prostesc îți
lași țara de izbeliște. Nu a înțeles că timpul este extrem de prețios, așa cum
se pare că nici politicienii de după ʼ90 nu înțeleg. Sacrificarea unei
generații de dragul unei independențe irealizabile a fost, în fapt, marea lui
greșeală. Greșeală venită la pachet cu nebunia soției lui, Elena, a cărei
singură dorință era să fie mare academician și să dețină controlul absolut.
Ceaușescu nu poate fi considerat un președinte
eminent. Dar, dacă îl comparăm cu Iliescu, Băsescu și Iohannis, chiar este. Cert
e că nici un stat nu poate fi doar comunist sau doar capitalist. Este
imposibil! Un stat prosper, în care locuitorii să aibă un nivel de trai
satisfăcător, trebuie să îmbine aceste două sisteme – cel liberal și cel
socialist – pentru că, așa cum nici un om nu seamănă cu altul fizic, nici
caracterele noastre nu sînt identice. Unii își doresc de la viață doar un loc
de muncă stabil, un salariu și o casă, în timp ce alții își doresc să zboare.
Or, în comunism, majoritatea proletară era satisfăcută, dar conducătorii nu au
ținut cont de dorințele celor care voiau să crească, să se dezvolte, să ajungă
celebri. Aceasta a fost marea hibă a regimului comunist, pe care Ceaușescu nu a
avut capacitatea intelectuală să o înțeleagă.
Concluzii și sentință
Pentru mine comunismul a fost bun întrucît se pare că
pentru copiii acelor vremuri chiar a fost un factor pozitiv. Cînd ești copil
îți pasă mai puțin de plecarea în Vest sau să fii celebru, decît celora care
deja voiau o carieră. Am suferit în perioada adolescenței lipsurile pe care
toți românii le-au resimțit, poate mai puțin în ceea ce privește mîncarea și
bunurile de larg consum. Dar lipsa energiei electrice și a căldurii, a apei
calde și chiar a celei reci, a fost un coșmar care a început în 1981 și care
s-a încheiat, pentru mine, în septembrie 1989. Dacă regimul nu ar fi căzut
atunci, în decembrie, sînt convins că nu aș fi ales să rămîn în România, pentru
că sistemul nu ar fi permis celor care doreau să se dezvolte să o facă, decît
respectînd anumite condiții. Poate că m-aș fi descurcat. Dar pentru mine
comunismul nu ar fi fost o variantă de a-mi trăi viața. Pe de altă parte,
consider că am făcut o mare greșeală avînd încredere în perioada de după 1990
și astfel nu am plecat din țară, așa cum mulți dintre colegii mei au făcut-o.
Procesul meu cu regimul communist – în care mă situez
de partea acuzării ferme – va fi nimic față de procesul meu cu regimul
capitalist post-decembrist, cu acest banditism de grotă pe care politicienii
români îl vîră pe gît românilor de 30 de ani.
Sfîrșit
D.A.
2.6 C