Fac parte categoria celor care au trăit o perioadă din viață în socialismul Epocii de Aur și, în măsura experiențelor mele, pot să îmi exprim părerea despre acele timpuri și despre ceea ce vedem că se întîmplă în prezent.  Sînt mulți cei care regretă perioada de dinainte de 1989 și sînt și mai mulți cei care o detestă. Și unii, și alții, în felul lor, au dreptate. Așa cum am spus, strict în baza experiențelor personale, am propriul conflict cu trecutul comunist, așa cum am propriul război cu prezentul nedefinit în care trăim. Spun nedefinit pentru că, în prezent, în România nu avem nici comunism, nici neomarxism, nici capitalism, nici socialism, ci doar banditism! Da, ăsta e regimul politic al României, banditismul!

Am să prezint în cele ce urmează propriul rechizioriu dar și propria viziune a apărării în ceea ce privește comunismul, urmînd ca la final să enunț și o concluzie care, evident, îmi aparține.

Mai exact, casele erau date cu chirie și erau oferite, în general, de către întreprinderile la care lucrai. Nu aveai loc de muncă – nu aveai casă. Este adevărat, chiriile erau mici, nici nu se simțeau la bugetul familiei și de obicei erau oprite din salariu. Și atunci, ca și acum, să fii proprietar costa mult și nu toți românii își permiteau asta. De fapt, puțini își permiteau. Mai mult de 90% din locuințele românilor erau date cu chirie.

Da, toți aveau un loc de muncă, fie că își doreau, fie că nu. Și atunci existau relații, așa că, dacă erai deștept, te descurcai. Dar, ca să fim sinceri, cei care spun că în România comunistă nu se muncea bat cîmpii. Doar că economia era gîndită altfel, în sistem planificat, atît intern, cît și extern, noi fiind membri CAER.

Da, România avea piețe de export tradiționale – țările membre CAER în primul rînd, cu mare deschidere în spațiul sovietic, precum și țările din Orientul Mijociu, Orientul Îndepărtat – în mod special China, Vietnam și Coreea de Nord, precum și Africa de Nord. Se produceau în România mașini grele, utilaje, mobilier, autoturisme, elicoptere, avioane, se vindeau fabrici la cheie, utilaje peroliere etc. România deținea, pînă în anul 1989, cea de-a cincea flotă comercială din lume ca tonaj. Cu toate acestea însă, în ultimii 10 ani de socialism românii duceau o lipsă acută de bunuri de larg consum, de alternative la mobilierul vechi, de cărți bune în librării, de autoturisme. Să nu uităm că pentru a cumpăra o Dacie puteai aștepta pînă la 7 ani, iar despre alte mărci de mașini nici nu se punea problema. Doar cei din nomeclatură își mai permiteau un Moskvici, un Opel sau un Wartburg. Nu se punea problema să cumperi ARO, toată producția era pentru export, iar pentru Olcit la fel, trebuia să aștepți mulți ani pentru a-l avea în curte.

Chiar dacă aveam producții record la hectar și o zootehnie aflată pe val, românii aveau mai probleme cu aprovizionarea în ultimii ani din Epoca de Aur, mai exact și mai acut începînd cu 1981. Cozile au devenit emblema României socialiste și nu cred că există cineva care să nege acest lucru. Decizia lui Ceaușescu de a plăti în regim accelerat datoriile externe prin creșterea exporturilor în detrimentul bunăstării propriei populații a fost una extrem de proastă care, într-un final, i-a adus și sfîrșitul. În ceea ce mă privește, nu am suferit de foame, ai mei aveau relații peste tot și suficienți bani să cumpere cele necesare, cu toate că nu au făcut parte din structurile de partid. În schimb, lipsa curentului electric, a apei calde și a căldurii în apartamente a fost foarte crud resimțită timp de 10 ani, mai ales începînd din decembrie 1979 și din ce în ce mai acut pe măsură ce ne apropiam de 1989. Totodată, în provincie exista un regim draconic de achiziționare a benzinei; în Alexandria, de exemplu, orice șofer amator avea dreptul la 20 de litri de benzină pe lună. În București nu exista acest regim, drept pentru care de multe ori locuitorii din provincie făceau drumuri în Capitală pentru a mai cîștiga cîțiva litri.

Aveam un învățămînt performant

Da, comparînd sistemul de învățămînt actual cu cel din țările civilizate, în comunism învățămîntul era bine pus la punct. Drept dovadă, orice român care avea o diplomă obținută pînă în 1989 și chiar în primii ani de după Revoluție era foarte bine primit în Vest. Cei care neagă acest lucru nu știu despre ce vorbesc. Învățămîntul românesc era printre cele mai bune din lume. Relația dascăl - elev impunea respect, elevul fiind cel care respecta dascălul și sub nici o formă nu îl jignea sau umilea, cum se întîmplă astăzi. Profesorii care erau mai exigenți primeau în schimb diverse porecle sau li se dedicau cîntece. Îmi amintesc cu drag de un profesor de Limba Română din liceul MF din Alexandria anilor ʼ80, care era faimos prin exigența lui și căruia elevii îi dedicaseră un cîntec pe cît de fain pe atît de acid.

Era un fapt de neconceput să nu îți respecți profesorii și nici nu exista chiulul ca activitate. În fapt, cei care nu veneau la școală fără motivare, cei care chiuleau, erau ori răsfățații orașului – adică acei copii extrem de inteligenți și foarte buni la învățătură, care mai aveau din cînd în cînd astfel de obiceiuri, ori cei din extrema opusă, incapabili să învețe să citească sau să scrie. În ciuda socialismului și a unei așa zise egalități între clase, exista o stratificare evidentă a societății, în care proletarul autentic respecta dascălii. În acea perioadă valorile erau clare și perfect reflectate în filmele apărute în anii ʼ80. O fată era curtată de băieții școliți, de răsfățații școlii doar dacă era bună la învățătură. Indiferent cît era de frumoasă, era marginalizată și lăsată deoparte de colegi dacă nu învăța bine. Nu exista abatere de la aceste reguli. Uniforma, chiar dacă nu era agreată de mulți, în realitate ne făcea să fim egali, iar diferențele dintre noi se făceau strict pe baza rezultatelor la învățătură, și, chiar dacă și pe atunci existau elevi ai căror părinți aveau funcții și profesorii țineau cont, capacitățile lor la învățătură erau oricum peste medie, fapt care nu ne deranja deloc. Astfel de valori, care atunci se respectau fără nici un fel de reținere, au dispărut total în primii ani după Revoluție datorită apariției facultăților private. Restul e istorie.

Dar, dacă ne referim la anii de dinainte de 1989, valorile erau clar definite. Studenția era cu adevărat o mare realizare iar cei care ajungeau să învețe în București sau în marile centre universitare erau respectați în orașele lor de origine. Era extrem de greu să fii student în anii Epocii de Aur, iar cei care ajungeau să fie erau cu adevărat foarte inteligenți. Pe cei care acum se dau de ceasul morții spunînd că învățămîntul pe timpul lui Ceaușescu nu era performant îi invit să analizeze subiectele examenelor de la facultățile tehnice, de la Drept sau de la ASE de pînă în 1989 și apoi să comenteze. Pînă atunci însă, să se abțină.

(va urma)

D.A.