Probleme de Drept și nu numai…
  • 26-09-2022
  • 1 Comentariu
  • 549
  • 0

Recent, Reuters a publicat o știre conform căreia Rusia pregătește luna aceasta referendum-urile de alipire la teritoriul său a provinciilor Donețk și Lugansk locuite de o populație majoritar rusească. Firește, reacțiile nu au întîrziat să apară
din partea tuturor celor implicați. Astfel, Dimitri Kuleba, ministrul ucrainean de Externe, a declarat că „Rușii pot face ce vor. Nu se va schimba nimic. Ucraina are tot dreptul să-și elibereze teritoriile și va continua să le elibereze indiferent de părerea Rusiei”.
Conform dreptului internațional, dacă cele două teritorii vor alege să se alipească Rusiei, după momentul în care, prin act normativ emis de Parlamentul rus și promulgat de președinte, vor deveni teritorii rusești, Rusia va avea foarte multe de spus, în ciuda persiflării lui Kuleba. Mai pe românește, orice atac asupra acestor zone va fi con­siderat atac contra Rusiei ceea ce va duce la declararea unui război țării atacatoare și la folosirea tuturor armelor din arsenalul militar rus.  O să spuneți că și acum e război. Tehnic da, practic și, mai ales legal, e doar o operațiune specială. Conform dreptului internațional, declarația de război e ceva complet diferit față de ce a ales Putin să facă în Ucraina, și se supune altor reguli și legi.
Mai departe, președintele fran­cez Emmanuel Macron a spus, la rîndul său, că „dacă planul de referendum nu ar fi atît de tragic, ar fi amuzant”, iar cancelarul german Olaf Scholz a declarat că Putin va renunța la „ambi­țiile sale imperiale”, care riscă să distrugă Ucraina și Rusia, doar dacă recunoaște că nu poate cîștiga războiul. De aceea, a continuat oficialul, nu vom accepta nici o pace dictată de Rusia, iar Ucraina trebuie să fie capabilă să respingă atacul Rusiei”.
Acești doi indivizi cu funcții extrem de înalte în statele lor au un mod de exprimare nedemn de un diplomat. Cum să spui că Putin „va renunța la ambițiile imperiale, doar dacă recunoaște că nu poate cîștiga războiul”? În primul rînd, dacă va recunoaște înfrîngerea, e clar că renunță la ambițiile imperiale. În al doilea rînd, Scholz știe că Putin nu va recunoaște că a pierdut, pentru că nici un om politic nu o face. Parcă neamțul recunoaște că face greșeli economice! Nu. Recunosc Ursula și ceilalți care o înconjoară că ne-au dat țeapă nouă, europenilor cu vaccinurile COVID și că au băgat economia Europei în gaură spre bucuria SUA? Nici vorbă! Cît despre declarația conform căreia „trebuie ca Ucraina să fie capabilă să respingă atacul Rusiei”… ce să mai vorbesc? E o propoziție bazată pe un imperativ care nu știm dacă se va realiza.  Prin urmare, acești trei oficiali nu ne-au spus nimic concret. Nu am aflat ce vor face după confirmarea referendum-urilor din Lugansk și Donețk, ci doar am lecturat niște propoziții goale de conținut.
Din păcate pentru noi toți, Dmitri Medvedev vorbește mai clar și mai direct: „Încălcarea teritoriului rus este o crimă, care ne va permite să folosim toate forțele de autoapărare”. Adică orice atac al armatei ucrainene asupra teritoriilor alipite Rusiei va fi considerat, cum scriam la începutul acestui articol, un atac asupra Rusiei și ar putea oferi Moscovei o justificare pentru a-și mobiliza rezervele militare de 2 milioane de oameni.
Ce înseamnă acest referendum în dreptul internațional? Site-ul Oxford Public International Law (pe românește Drept Public Internațional al Universității Oxford) ne definește termenul astfel: „Un referendum este definit ca un vot direct al electoratului unei țări pentru a consilia sau a decide cu privire la o anumită problemă, spre deosebire de voturile pentru candidații individuali la alegerile naționale sau locale”. Termenii „referendum” și „plebiscit” sînt folosiți în mod interschimbabil, deoarece ambii implică un vot al întregului electorat pe o anumită problemă. Cu toate acestea, termenul „referendum” este acum preferat, așa cum este folosit în general de democrații în condiții democratice. Plebiscitele, folosite în mod legitim uneori pentru a decide asupra unor chestiuni teritoriale sau de suveranitate, sau adoptarea unei noi Constituții, dobîndesc o conotație negativă atunci cînd sînt utilizate de regimurile dictatoriale în condiții nedemocratice pentru a aproba sau confirma numirea unui conducător sau a unui regim politic care limitează libertățile individuale. Această ultimă frază referitoare la conotația sa negativă ne aduce la „cestiunea plebicistului”, cum spunea nenea Iancu. În literatura de specialitate, aceste referendum-uri care au ca obiect secesiunea unei părți a unui stat sînt tratate cu multă grijă, fiindcă dreptul oamenilor la autodeterminarea internă, ca democrație participativă, este implementat în limitele unui stat existent, fără a afecta integritatea teritorială a acestuia (integritate teritorială și independență politică).
Autodeterminarea externă este definită, conform specialiștilor de la Oxford, ca „dreptul de a decide asupra statutului politic al unui popor și a locului acestuia în comunitatea internațională, în raport cu alte state, inclusiv dreptul de a se separa de statul existent din care grupul în cauză face parte și de a înființa un nou stat independent”. Pretenția de autodeterminare externă ridică problema interrelației sale cu principiul integrității teritoriale, „unul dintre cele mai fundamentale și bine stabilite principii ale dreptului internațional”. Ea se bazează pe principiul neamestecului în treburile interne ale statelor, iar prin stabilirea status quo-ului servește menținerii stabilității și păcii în relațiile dintre state. Principiul integrității teritoriale a fost consacrat în Pactul Societății Națiunilor (Art. 10) și în Carta ONU (Art. 2). Opinia predominantă în rîndul juriștilor internaționali este aceea că nu există nici un drept internațional de secesiune decît în contextul decolonizării.
Antonio Cassese (fost jurist italian, președinte al Tribunalului pentru crimele din fosta Iugoslavie) adaugă o altă categorie, cea a popoarelor supuse „subjugării, dominației și exploatării străine”, ca o încălcare a principiului egalității în drepturi și autodeterminării popoarelor, precum și o negare a drepturilor fundamentale ale omului. Allen Edward Buchanan (profesor la Universitatea din Arizona) propune teoria „dreptului reparator”; dreptul la secesiune unilaterală într-o concepție a legitimității, bazată pe justiție. Printre alte măsuri, el recomandă recunoașterea juridică internațională a unui astfel de drept, limitată la cazurile în care secesiunea este un remediu de ultimă instanță împotriva unui tipar persistent de nedreptăți grave, inclusiv încălcări pe scară largă ale drepturilor fundamentale ale omului. El recomandă, de asemenea, sprijin internațional pentru crearea și menținerea regimurilor de autonomie intrastatală și recunoașterea internațională a dreptului unilateral la autonomie intrastatală.
Cu toate că la nivel internațional există o mulțime de subtilități și de opinii în interpretarea acestui drept al popoarelor de a-și decide singure viitorul, este sigur că această consultare populară dă legalitate și stabilitate deciziilor politice luate de parlamente. Așa este cazul recentului Brexit, care a scos Marea Britanie din UE, respectîndu-se voința populară, sau al celui din Scoția, care a refuzat separarea de Marea Britanie. Sigur că discuția ar putea fi prelungită la referendum-ul din Catalonia sau la mișcările asemănătoare de secesiune ce au avut loc în nordul Italiei; fiecare dintre aceste referendum-uri are însă particularitățile lui în acord cu prevederile constituționale ale statului în care se desfășoară, astfel încît ceea ce se aplică unuia nu este neapărat potrivit să se aplice și celuilalt.
În cazul de față, Vladimir Putin își creează cadrul legal (chiar dacă acesta comportă discuții) pentru a proteja zonele pe care le-a cucerit, prin alipirea la Rusia. Rău este că nu prea ai ce să-i faci, iar în momentul în care ucrainenii vor ataca Donețk și Lugansk să nu se mire dacă se vor trezi față în față cu 2 milioane de ruși gata să se bată cu ei. Fiindcă o mobilizare generală a forțelor armate ruse nu se face peste noapte, Vladimir Putin a anunțat pe 21 septembrie o mobilizare parțială a celor 300.000 de rezerviști pe care îi are la dispoziție, pentru a acoperi frontal de 1000 de km din Ucraina. Motivația? Dacă Vestul îl mai amenință cu arma nucleară, va reacționa corespunzător, precizînd în mod expres că nu glumește și nu vrea să păcălească pe nimeni. E primul pas pe care îl face pentru a consolida ceea ce a cucerit pînă acum și a fi pregătit să întîmpine orice atac al Ucrainei.
Ce putem face în situația asta? Mare lucru, nu, fiindcă acțiunile lui Putin sînt la limita dreptului internațional, iar 80% din populația lumii e împotriva noastră, a europenilor și a pretențiilor noastre conform cărora tot globul ar trebui să ne adopte cultura și principiile. Nu o spun eu, ci David H. Rundell, fost șef de misiune la Ambasada Americană în Arabia Saudită, și Ambasadorul Michael Gfoeller, un fost consilier politic al Comandamentului Central al SUA, într-un articol publicat în revista Politico, intitulat „Nearly 90 Percent of the World Isn’t Following Us on Ukraine”, adică „Aproape 90% din populația lumii nu ne urmează în Ucraina”. Titlul e sugestiv și nu am să insist asupra chestiunii.
Prin urmare, cred că există doar două căi de ieșire: una către război nuclear și a doua către un conflict înghețat, prin acceptarea referendum-urilor ce vor avea loc și a situației de fapt pe care o vor crea, alipind Donețk și Lugansk la Rusia, așa cum s-a întîmplat și în Crimeea în 2014. A treia cale nu există. Ar fi existat pînă acum, dar nimeni nu s-a gîndit la pace și, mai ales, nici unul dintre capetele (presupus) luminate de la Bruxelles și Washington nu a prevăzut mișcarea rușilor cu referendum-ul și nu s-a gîndit la consecințele sale.
Îmi e necaz și nu înțeleg cum au ajuns în funcții cheie ale Uniunii Europene niște indivizi care nu au nici o legătură cu demnitatea de politician și care nu au nici pe departe cultura și inteligența unuia așa cum au existat nenumărați doar în ultimii 150 de ani. Necazul meu se accentuează cînd văd că rușii, care niciodată nu ne-au fost prieteni și care ne-au luat teritorii începînd din 1812, au o conducere organizată, care știe ce are de făcut și cum să manevreze politica internațională. Mă gîndesc că altfel ar fi stat lucrurile dacă în 2014 am fi avut la Bruxelles niște oameni instruiți și educați politic și nu s-ar fi ajuns la situația actuală, ba poate chiar i-ar fi blocat lui Putin inițiativele de a se învecina cu cine dorește, conform anecdotei.
De urmărit în continuare situația, mai ales că lucrurile se vor modifica pe măsură ce alegerile din Italia, SUA, Suedia vor aduce la putere partide care nu împărtășesc politica actuală a UE față de Ucraina și se vor înmulți demonstrațiile oamenilor care nu vor accepta să înghețe în case de dragul ucrainenilor. Pe de altă parte, majoritatea titlurilor din presa occidentală pun accent pe faptul că această chemare a rezerviștilor de către Putin este o recunoaștere indirectă de către președintele rus a faptului că a pierdut războiul. Dacă aceste articole se vor înmulți, ele vor induce în mintea publicului ideea că „satrapul” a fost înfrînt și orice tratat de pace se va semna, toată lumea va considera că Ucraina a învins și va fi veselie mare peste tot, fără a se mai întreba cineva de ce Donețk, Lugansk și Crimeea sînt parte a Rusiei. În acest fel, presa occidentală îi face un serviciu lui Putin, creînd această falsă imagine a înfrîngerii sale în mentalitatea colectivă, lucru care mă face să mă întreb: oare toți marii jurnaliști sînt așa de naivi sau, cumva, patronii publicațiilor sînt pe o mînă cu Putin?
NICU MARIUS MARIN,
antreprenor HORECA

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite