
- 21-05-2019
- 0 Comentarii
- 752
- 6
Se dovedește pe zi ce trece că spusele președintelui Rusiei,
Vladimir Putin, conform cărora nu contează cine este președintele Americii,
întrucît politica externă a SUA nu se schimbă, se adeveresc. Există, totuși, un
șablon al guvernărilor americane, dacă e să ne raportăm la ultimii 30 de ani,
începînd cu primul război din Golf, atunci cînd Saddam Hussein, președintele
Irakului, a atacat și a ocupat Kuweit. De atunci, din 1990, am asistat la
perindarea pe la Casa Albă atît a democraților, cît și a republicanilor.
Familia Bush, cu trei mandate, dar și Trump, din partea republicanilor, iar de
la democrați am avut două duble, Bill Clinton și, respectiv, Barack Obama.
Pornind de la acest punct, la o analiză simplă, să încercăm
să ghicim cam cine se află în spatele celor care conduc lumea, și anume singura
superputere a Globului, în funcție de politica externă adoptată, dar și de
formațiunea politică reprezentată la Casa Albă. Avînd sub lupă doar ultimii 30
de ani, se poate deduce că, dacă în interesele americane pe zona republicană se
observă o atenție deosebită pentru Orientul Mijlociu, pentru democrați, Europa
este ceva mai atent privită.
În acest context, putem să ne așteptăm curînd la un nou
conflict în Orientul Mijlociu, dat fiind faptul că, în prezent, cel care
proiectează în afară interesele unor elite americane, este republican. Ca să
trecem în revistă cîteva dintre deciziile importante ale Americii, din ultimul sfert
de secol, putem să observăm următoarele: războiul din Irak, în două etape, 1991
și 2003, în timpul guvernărilor republicane, ale lui George H. W. Bush, în
prima etapă, și cea a lui George W Bush, în etapa a doua. Pe de altă parte, în
timpul președinților democrați, America a fost mult mai prezentă în Europa, și
ne referim aici la politica militară impusă de Bill Clinton, din perioada 1992
– 2000, cînd Iugoslavia a fost dezmembrată, iar NATO au atacat Serbia bosniacă
în 1995 și, respectiv, Serbia și Muntenegru, în 1999.
În tot acest timp, în Orientul Mijlociu era oarecum liniște,
nefiind declanșat nici un fel de conflict pe scară largă. Nevoia de terenuri
petrolifere a fost satisfăcută de prezența armatei SUA în Arabia Saudită – o
premieră, dar și de amabilitatea Kuweitului, proaspăt eliberat. Imediat ce la
Casa Albă au revenit republicanii, avînd și un sprijin larg din partea
comunității internaționale, ca urmare a evenimentelor de la 11 septembrie 2001,
s-au demarat pregătirile pentru un nou război în Golf, Afganistanul fiind doar
o țintă colaterală a SUA. Prin urmare, la adăpostul unei campanii media fără
precedent, cînd s-au expus ,,probe certe” că Irak-ul deține arme nucleare, în
2003 a fost declanșat cel de-al doilea război din Golf, mult mai sîngeros și
mai de durată decît primul. Război care continuă și azi, doar că la o scară mai
mică. Acumularea de resurse petrolifere reprezintă unul din principalele
obiective ale SUA, în special în timpul guvernării republicanilor, și acest
lucru se vede și acum, cînd țintele republicanului Donald Trump sînt Venezuela,
cel mai bogat stat din lume în resurse de hidocarburi, dar și Iran, un stat la
fel de avut. Observăm, totodată, o slăbire a retoricii americane în Ucraina,
înlocuirea ambasadorului de la Kiev, dar și solicitarea FBI de anchetare a
fostului președinte Poroșenko. Semnal că, în zona de interes a Casei Albe,
Ucraina nu mai reprezintă un obiectiv major, așa cum era pe timpul guvernării
democrate a lui Barack Obama.
În fond, ca să revenim la republicani, pe timpul guvernării
democrate, s-a observat o liniște aparentă în zona Orientului Mijlociu,
,,lupta” SUA cu ISIS fiind mai mult la nivel declarativ decît pe teren. În
plus, există suspiciuni cum că, de fapt, ISIS a fost creat chiar de către SUA,
ca să mențină cumva ,,cald” locul, pînă la întoarcerea armatei SUA în zonă.
Realitate care observăm că se întîmplă acum. În tot acest timp, Ucraina a fost
,,detașată” de Rusia, președintele
Viktor Ianukovici fiind extras de forțele speciale rusești la timp cît să nu
fie linșat, iar Poroșenko a preluat conducerea unui stat aflat într-o criză
puternică, fie de identitate, fie economică. Democrații, conform Victoriei
Nuland, au investit mulți bani în Maidan, și, chiar dacă Ucraina a rămas fără
Crimeea, SUA au obținut ce își doreau, izolarea geografică a Rusiei de
Germania, prin formarea acelui ,,coridor sanitar”, format din Țările Baltice,
Polonia, Ucraina, România și Bulgaria. Un alt argument în favoarea acestui
raționament constă în recenta declarație a reprezentantului special al SUA
pentru Ucraina, Kurt Walker, la recenta întîlnire cu fostul președinte al
Ucrainei, Petro Poroșenko, prin care recunoștea că ajutorul militar american îi
va ajuta pe ucraineni să nu mai piardă alte teritorii, dar că ,,reîntoarcerea Crimeii
și a republicilor separatiste la Ucraina” este imposibilă, deoarece ,,Rusia
este prea puternică”. Aceste declarații nu fac decît să certifice că, la
nivelul cel mai înalt, președinții celor două mari puteri, SUA și Rusia, au cam
ajuns la o înțelegere în ceea ce privește Ucraina. Dacă adăugăm și declarația
lui Putin, referitoare la relația tensionată dintre Iran și SUA, cum că Rusia
nu este ,,un pompier”, putem înțelege că Trump are mînă liberă în Orientul
Mijlociu și că Rusia va rămîne neutră într-un potențial conflict dintre SUA și
Iran. Fapt recunoscut chiar de ministrul rus de externe, Lavrov.
Iată cum, în Europa, lucrurile devin mai calme, cu
republicanul Trump la Casa Albă, printr-o slăbire a interesului SUA față de
Ucraina, dar asistăm la creșterea temperaturii în Orientul Mijlociu. În fapt,
la momentul la care scriu acest material, în Venezuela situația este destul de
intensă, dar prezența Rusiei acolo și chiar a Chinei, îi oprește deocamdată pe
americani să intervină ferm în favoarea celui pe care îl sprijină în mod
deschis. O altă dovadă a unei înțelegeri între marile puteri. În ceea ce
privește Golful Persic, trupele americane sînt puse pe picior de război, fiind
destul de sigură o intervenție a SUA în Iran. În acest sens, mass-media deja
anunță că ,,Iranul e posibil să atace vasele comerciale americane sau ale
aliaților lor”, ca un fel de armare mediatică a publicului pentru un viitor
incident de acest gen, un motiv în fond legitim de a ataca o țară suverană.
Pentru că americanii pot ataca o țară precum Iranul, fără acord ONU, doar dacă
sînt atacați, așa că nu este exclus ca, scurt în timp, să vedem o acțiune sub
steag fals, vase militare ,,iraniene” atacînd
cu rachete un petrolier american, dar pe care mass-media o să o preia și
să o difuzeze cu înverșunare pînă cînd, obosită de atîta intoxicare,
comunitatea internațională va cere pedepsirea exemplară a Iranului. Nu știm,
dar cam așa se întîmplă în viață.
Bun, revenind la zonele de interes ale elitelor americane. În
funcție de demersurile militare ale SUA, putem să intuim cine se află, de fapt,
în spatele celui care are butonul nuclear la degetul mic. Dacă la republicani
totul pare simplu, și anume că este vorba de industria petrolieră și de cea
militară, în zona democrată lucrurile sînt puțin mai volatile, dar prin ce
țintesc, putem spune că industria farmaceutică și cea militară au un rol
important, alături de alte industrii care vor să dispună în Europa de piețe de
desfacere sigure și fără prea mulți competitori. Să nu uităm că, de cînd cu ,,ocuparea”
Țărilor Baltice, Poloniei, Ucrainei, României și Bulgariei, SUA a vîndut mult
armament în aceste țări, armament care, probabil, are să fie folosit la
următoarea guvernare democrată, împotriva Rusiei.
Să profităm de faptul că la Casa Albă sînt republicanii, deci
putem sta liniștiți, că în zona noastră nu are să fie un război major, cel
puțin pînă în 2021. După aia, dacă cîștigă democrații, să ne așteptăm la ce e
mai rău. Pînă atunci, administrația Trump vrea să-l acuze pe Joe Biden de
influență în zona decizională de la Kiev și să ancheteze modul în care fiul
acestuia a fost angajat pe bani mulți de către o societate ucraineană. Să nu
uităm, totuși, că un război dur, pe contre, între americani și iranieni, care
va duce la pierderi reale ale SUA pe cîmpul de luptă, îi va aduce un deficit
major de imagine lui Trump, așa că e posibil ca acesta să piardă lupta din
2020, dacă Pompeo nu îi pune pe tavă Iranul. Rămîne de văzut.
Pînă atunci, însă, să ne bucurăm de democrație, de liniște și
de pace în zona noastră, pentru că, se pare că Putin a lăsat Iranul să se
descurce cu America, în timp ce Venezuela va rămîne în zona de interes a Rusiei
și a Chinei. Cel puțin, pînă la următoarele alegeri americane.
D.A.
-5.2 C