– ,,Cel mai trist roman”. În paginile lui, sînt frecvente cuvinte și expresii ca: amărăciune; suferință; grijă, pe chipul tău țipa durerea; lumina din trecut; să piară martorii vieții tale (ritmul impune diereza, întîlnită, de multe ori, și la Eminescu, vi-eții); s-a stins într-o clipă; hohote de plîns; plîngînd; printre lacrimi; la bătrînețe, cînd viața înseamnă trecutul; susceptibilitate; schim­bările mă traumatizau; glasul de lacrimi; marele meu neajuns este de a nu ști să mă bucur (din memorie); diminuare fizică pe care și sufletul o urmează; ca să-mi dau sau să mi se dea importanță ca să știu că mai sînt în viață?; manifestare verbală și, mai ales, de lacrimi; regretul; furia – ca o gheară de mîță care-l zgîria adînc etc.

– E un roman care cade greu pe suflet. Pe cel tînăr de acum 50 de ani, pe cel de azi. Pe existență, pe cel care-și simte articulațiile șoldurilor tocite, roase și, zi de zi, mai dureroase. Dar cel mai mult doare sufletul. E imposibil să nu te gîndești (la 78 de ani ai mei) că vine ceasul... Oricît ți-ai alunga gîndul, simți cum fiecare zi îți demonstrează acut că ai mai îmbătrînit (deși eu zic că nu recunosc, adăugînd, în glumă, ,,cine zice ăla e, eu nu recunosc”) și procesul e nu numai ireversibil, ci și mai evident cu fiecare zi ce trece... Cu cît strîngem în spinare mai mulți ani, cu atît mai puțini ne rămîn. E un roman pe care tinerii îl citesc, dar nu-l trăiesc ca noi, ba, unii nici nu-l înțeleg, nu participă, poate se și distrează, dar pentru un bătrîn (na, că tot am zis-o!) e cu totul altceva, el se adîncește în propria condiție.

– Domină nota de penseur decît cea de imaginativ, de celui qui applique ,,l’activité de son esprit aux éléments fournis par la connaissance”. Ceea ce se diminuează în descriere, se cîștigă în profunzimea gîndului, în intensitatea trăirii momentelor care-i marchează existența – totul purtînd amprenta sincerității. O experiență de viață de o anumită factură – o realitate trăită și trecută prin tunelul gîndirii. Cititorul receptează judecăți de valoare, se adîncește, odată cu autoarea, în gîndurile sale și ajunge la concluzia că, pînă la urmă, viața e unică pentru fiecare.

– Prin străduință, muncă asiduă, acceptări și renunțări, autoarea se împlinește ca om, deci și pe plan profesional... dar, parcă tot aurul adunat o viață se transformă în plumbul ce apasă asupra bătrîneții (și-și trăiește ,,preludiul”).

– Și-a trăit triplu viața: ca existență, în gînd și în gîndire, trăind și interpretînd. Parcurge gama existențială, de la manifestarea omului simplu la cel care citează din mari personalități mondiale (Pascal, cu ,,pariul” lui asupra existenței sau non-existenței lui Dumnezeu, Horațiu cu al său carpe diem – prinde clipa –, transferat de Ausonius în carpe rosam, Churchill - ,,Sir, nici o grijă, pasărea moartă nu cade din cuib” ș.a.). Sînt evidente reminiscențele, de fapt, zestrea exprimării omului de la țară păstrată în ființa autoarei (,,să ai izmene-n bătătură”). De altfel, citim destăinuirea ,,Mentalitatea țărănească nu m-a părăsit niciodată” (p. 90).

– După cum am mai ,,spus”, e o carte de analiză psihologică, de suflet, de trăire intensă a realității și a gîndurilor. De aici transpiră și ideea că trecutul celor în vîrstă azi n-a fost atît de sumbru cum vor să-l înnegrească cei neinformați (induși în eroare) sau falșii dizidenți.

– Paginile constituie contextul unor formulări pline de înțelepciune, demne, mai curînd, de maxime (care exprimă, ca și proverbele, adevăruri generale, ,,de nedis­cutat”) decît de aforisme (care poartă amprenta gîndirii și simțirii autorului, uneori chiar a epocii sale). Dacă le-am cita pe toate (sau majoritatea), ar constitui o adevărată culegere de profil:

* Rar sînt bătrîni indepen­denți fizic și cu mintea întreagă pînă-n ultima clipă (p. 50).

* Cînd ai încetat să mai iubești un om, dacă viața ar fi generoasă, n-ai mai da ochii cu acela niciodată (p.53).

* Legătura neoficială între un bărbat tînăr și o femeie mult mai în vîrstă decît el este aspru taxată în privința bărbatului, luat drept pește (p. 73).

* E greu să deosebești manipularea de adevăr (p. 76).

* Pentru om, lumea se stinge odată cu el (p. 76).

* Să lași lumea să-și vadă de ale ei. (...) Ceea ce m-am străduit să fac. În primul rînd, să nu intru-n conflict cu legile statului, indiferent de părerea mea despre ele (p. 89). (Folosirea persoanei a doua – adresarea directă către receptor – și a persoanei I dau acestei aserțiuni cracter de aforism.)

* Orice femeie simte cînd o apreciere este legată și de dorința fizică (p. 115).

* Telepatia nu este o-nchipuire (p. 123).

* Amintirile nu respectă cronologia (p. 133) - o adevărată maximă.

* Vremurile bune... bune pentru toți niciodată (p. 137).

* [Bătrînețea] Ce bine-mi aduc aminte trecutul depărtat și cum uit ce-am mîncat ieri! (p. 147).

* Despărțirea de viață – cel mai greu examen (p. 151).

* Bănuiala este mai amară decît cea mai rea certitudine (p. 162) - [maximă!] etc. etc.

– E enunțată o idee pe care nu toată lumea o înțelege, dar exprimă un adevăr: de el fusese îndrăgostită, dar nu-l iubea (p. 26).

– Nu lipsește nici imaginea țiganilor cu sărbătoarea lor – corban (p. 117-118).

– Autoarea gestionează aspecte din lumea reală și din cea gîndită – de aici rezultă amprenta sincerității, deși se detașează de multe ori de realitate, ca un om lucid chiar față de propriile fapte.

Cititorul de vîrsta mea redescoperă lucruri demult uitate, dîndu-le o altă interpretare – și, prin acestea toate, adîncind tristețea, care e învinsă de forța inerției.

Am citit romanul, l-am trăit din scoarță în scoarță.

Vă sărut mîna, Doamnă Ileana Vulpescu, cu care ați scris atîtea valoroase cărți și cu care, cu puteri foarte slăbite, la cei 88 de ani, încă vă închinați.

 Dr. Elis Râpeanu