Cred că nu există om care la viața lui să nu fi văzut un cireș în floare sau cu cireșele coapte. Eu pot să spun că am fost un om fericit din punctul acesta de vedere. De mic am văzut o sumedenie de cireși, de la cei din grădina noastră, până la cei sălbatici, crescuți la voia întâmplării pe dealuri și vâlcele. De îndată ce se îmbrăcau în mantia de flori argintii, aerul se înmiresma cu parfumul lor pentru câteva zile. Spre deosebire de cireșii din ograda oamenilor, care făceau cireșe cât ouăle de mierlă, cireșii sălbatici făceau ciucuri de cireșe, dar erau mici, amărui, pe unele nici păsările nu le mâncau. Se stafideau și cădeau pe pământ... Cireșii domestici, altoiți de mâna omului, nici nu băteau bine în pârgă, că, deîndată, cei pofticioși dădeau iama în crengile lor... Aveam și noi în grădină un cireș altoit mare, cu o coroană ce părea înveșmântată în purpură strălucitoare. De când îl știu, în fiecare an era doldora de cireșe, de parcă Dumnezeu ar fi scuturat peste el toți arginții cerului. Cu toate acestea, odată am renunțat la cireșele sale și am dat iama în cireșul vecinului nostru, de care ne despărțeau vreo câteva palme de pământ... Cireșul lui mi se părea că făcea fructele mai cărnoase și parcă mai bune decât cireșele din pomul nostru, cu toate că, din momentul în care începea a se îngălbeni pe alocuri, trebuia să-l păzim bine și să stăm cu ochii pe el, pentru că îi dădeau târcoale cete întregi de copii din saltul nostru și din satul din vecinătate. Cireșul nostru erau altoit de bunicul, gândindu-se probabil la noi, nepoții lui, să nu tânjim la cireșii sătenilor. Oamenii la vremea aceea chiar credeau în ceea ce fac, cu gândul la cei care vor veni după ei. Ceva mai târziu aveam să înțeleg de ce oamenii țineau să aibă pe pământurile lor nu doar cireși ci și alte soiuri de pomi, fiindcă rolul acestora era esențial la menținerea aerului curat, iar norii groși, care aduceau ploile răcăroase erau ca niște turme de bivolițe, cu ugerele pline doar de apă curată. Ca să-și protejeze pomii, sătenii puneau bălegar de grajd la rădăcina lor încă din timpul iernii, când stratul de zăpadă se așternea peste tot. În acest cadru de viață idilică, gospodarii își îngrijeau de gospodării, în mijlocul naturii pe care ei și-o creau și o protejau. Așa cum am spus ceva mai devreme, chiar dacă noi aveam cireșul nostru, mai bune mi se păreau cireșele de la vecini... Pe vremea copilăriei mele, la patru, cinci case distanță, în grădina sătenilor era imposibil să nu se afle vreun cireș sau alți pomi fructiferi care să nu-i tenteze pe copii în a da iama la fructele lor. Și erau: meri, caiși, gutui, peri etc. Iar atunci, ce mi-am zis: ia să dau iama la cireșul vecinului nostru! Fără să fi stat prea mult pe gânduri și să iau în calcul consecințele, numai ce-am sărit pârleazul din niște tufe de fag putrezite, și iată-mă suit în pomul vecinului, cu cireșele ca niște bulgări de jar dolofani, ce-mi făceau parcă cu ochiul. Nu apuc să mănânc decât câteva cireșe, alegându-le pe cele mai coapte, sau așa mi se păreau mie, că-l și văd apărând pe stăpânul copacului, cu o falcă în cer și una în pământ, strigând la mine să mă dau jos. Cu cât striga mai tare, cu atât mai iute mă urcam spre vârful cireșului. Nu era un om rău, iubea copiii, dar probabil că voia să râdă de mine și să se amuze pe seama mea. Și ce s-a gândit omul? Văzând că nu am de gând să cobor, începu să ungă trunchiul copacului, de la rădăcină până sus, de unde începe coroana copacului, cu... păcură. Bucuros de isprava pe care o făcuse, râzând în hohote, bănuind ce mi se va întâmpla, mă lăsase între crengile pline cu cireșe zemoase, aromate, care, de fapt, nu se deosebeau cu nimic de fructele cireșului nostru, ce părea altoit de aceeași mână de grădinar... Am coborât din copac negru de păcură, ca un drac, cu hainele făcute ferfeniță, mulțumind lui Dumnezeu că nu am pățit ceva mai rău, în caz că avea să înceapă vreo vijelie cu tunete și fulgere... Nu știu ce-aș fi făcut și pe unde aș fi scos cămașa. Cum eram plin de păcură, lihnit de foame, supărat de cele ce mi se întâmplaseră, într-un suflet alerg acasă, nu înainte de a fi trecut pe la cireșul nostru din care, unul câte unul, micii hoți de cireșe, săreau din copac, alergând care încotro. Mama era în ogradă cu vecinul care, știind ce a făcut, venise acum la noi, în așteptarea mea, sub pretextul ca a doua zi să îi ducem niște saci la moară cu căruța noastră... Când mă văzu în ce hal arătam, omul se pusese pe râs, ținându-se cu mâna de gard, iar mie inima mi se făcuse cât un purice de rușinea mamei, căreia îi povestise ce am pățit. Ca să nu mă certe, râzând și ea de cum eram, mă îndemnă să-mi schimb straiele cu altele curate, apoi îmi aruncă în brațe un sac pe care trebuia să îl aduc cu buruiană la porc. Dau fuga în grădină, dar nu la cireșe, ci să îndeplinesc porunca mamei, drept pedeapsă pentru ceea ce făcusem.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”