Povești culinare
  • 14-11-2022
  • 0 Comentarii
  • 69
  • 2


În pofida dificultăților în traiul de zi cu zi, pe care majoritatea românilor le întîmpină în aceste vremuri, marcate de crize de tot felul, fiecare încearcă, pe cît posibil, să urmeze tradițiile moștenite de-a lungul generațiilor, în materie de pregătire a hranei. Toamna aceasta a așezat pe tarabe o mare varietate de produse, multe dintre ele neaoșe, dar prețul lor a impus austeritatea pentru o bună parte din populație. Pensionarii și oamenii cu venituri modeste au fost nevoiți să se mulțumească cu puțin, chibzuindu-și cheltuielile și drămuindu-și cumpărăturile, alegînd, mai cu seamă, cartofii și... fasolea, dar și astea, parcă tot mai scumpe pentru buzunarul lor.
Se pare că, pînă și în vremea Imperiului roman, exista tendința către moderație. De pildă, spre deosebire de marii potentați, care își ofereau reciproc festinuri fastuoase, romanii de rînd criticau stăruitor, adesea în termeni foarte violenți, luxul meselor. După spusele lor, semenii își munceau mintea să cheltuiască averi întregi pentru satisfacerea lăcomiei și fanteziei lor. Piețe urbane, așa cum arată în zilele noastre, ar fi părut monstruoase romanilor, care se mîniau pentru că oamenii îndrăzneau să cultive sparanghelul ca să se amelioreze speciile, în loc să se mulțumească cu varietățile sălbatice. Pliniu cel Bătrîn condamna global comerțul cu produse exotice și chiar pe cel cu pești de mare, proveniți de pe țărmuri îndepărtate. De altfel, încă din vremea Republicii, Senatul votase legi care restrîngeau luxul mesei, acestea integrîndu-se în politica generală de menținere a tradițiilor de austeritate, considerate necesare salvgardării unor moravuri pure.
Despre noi, românii, avem nenumărate mărturii și istorisiri despre mîncărurile tradiționale. Una dintre ele, la care m-am oprit, pentru ,,culoarea” și savoarea ei, aparține unui personaj din lumea României de altădată, necunoscută de contemporani. E vorba de actorul Iancu Brezeanu (1869-1940), unul dintre marii boemi ai societății bucureștene – celebru atît datorită marilor roluri jucate pe scena Teatrului Național, cît și datorită faptului că era un mare iubitor al vinului – dragoste care a prilejuit numeroase ironii și butade în epocă. Iată ce spunea el în ,,Amintiri... vinurile mele pritocite de Gaby Michailescu” (1939): ,,Bunii noștri bătrîni, icoane vechi afumate de un veac tulbure și nestatornic, știau de toate, nimic nu le era străin și prea îndepărtat”. El povestește, de pildă, că marele Vellescu, la care Vasile Toneanu îl dusese ca să-l vadă și să-l prețuiască, l-a invitat ,,la o fasolică”. Și, spune el: ,,Chiar că-și merită leguma asta chivernisită bunul ei nume, dacă-i gătită cum se cade și-n ceasul ei de iarnă, cu logodnă de murături acre și cu vin roșu țărănesc de la Murgenii Prutului, însoțită, mîncată caldă, cînd afară-i viscol amarnic și lumina zilei mică, cînd se strîng tăcute ciorile prin salcîmii goi și dorm mîțele cu săptămînile, și-i pace în casă și în lume ca-n versurile așezate ale lui Coșbuc. (...) Odată, am mîncat fasolea gătită altfel, făcăluită, cu pîine neagră de secară, proaspătă de tot, rumenă la coajă”. Mai spune Brezeanu că după un lung praznic cu mîncări, cu vinațuri și cîntări, la care actorul atît de drag lui Caragiale cărase și două rațe tîrguite cu bani de coșniță, l-a întîlnit, pe cînd nu era tocmai reavăn, un prieten:
,,- Ce-i cu tine, Iancule?
- Ce să fie, nene, mă beau ăstea de două zile și două nopți...”.
LILIANA TETELEA

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite