Trenul circula destul de încet, avea restricție de viteză din cauza temperaturii caniculare care se întețea de la o zi la alta. Nici gînd ca vremea să dea semne de răcorire... Încă de la primele ore ale dimineții soarele ardea ca un cuptor încins. Călătorii își vedea liniștiți de ale lor, fiecare gîndindu-se, probabil, cum să ajungă mai repede la destinație. Unii purtau discuții banale, ca să le treacă timpul mai ușor, cei mai mulți, însă, butonau de zor pe telefoanele mobile sau ascultau muzică la căștile înfipte pînă în adîncul urechilor.
Undeva, la capătul vagonului, o tînără mamă își dezmierda pruncul de doar cîteva luni, dîndu-i să sugă. Eu, de pe locul în care mă aflam, priveam pe fereastră la turnurile Centralei de la Cernavodă, care străluceau în bătaia soarelui. Căutam să înțeleg motivul pentru care au ajuns să arate astfel, amintindu-mi de o știre difuzată la televizor, în care se spunea că, dacă autoritățile nu vor interveni și nu le vor reabilita, în scurt timp vom asista la un dezastru nuclear iremediabil, iar localnicii din zonă vor fi cei mai afectați din cauza posibilelor radiații.
Curînd, sînt readus la realitate de prezența unei doamne, între două vîrste, care se așază pe scaunul de lîngă fixîndu-mă cu niște ochi mari, tulburi.
- Să știți, domnule – îmi spune ca și cum mi-ar fi citit gîndurile – la centrala aceasta a lucrat cumnatul meu, soțul surorii mele, mulți ani, pînă să moară.
Oftă adînc, iar pe obrajii sfredeliți de necazuri îi apărură cîteva lacrimi amare, apoi continuă:
- Așa pățesc mereu numai cînd mă gîndesc la el. Ce tînăr era cînd a plecat dintre noi...
- Cum a lucrat? – întreb gazetărește, fără ca femeia să știe pe cine are în față.
- Să vezi, domnule... cumnatul meu a fost director aici. A învățat foarte mult pînă s-a îmbolnăvit de cancer la pancreas. Cu toți banii pe care îi avea, nu a mai avut scăpare. A murit cu cîteva luni înainte de a împlini 50 de ani. A fost la toți doctorii din lume! Degeaba însă... avea mașini una și una, vile peste tot, yachturi, voia să își cumpere chiar și un elicopter. Cu ce s-a ales? Îți spun eu: cu nimic! În urma lui a rămas un singur băiat, în realitate o lichea, un leneș neșcolit, iar maică-sa – o necioplită. Cînd cumnatul meu era plecat în delegație, ea aducea acasă toți bărbații pe care îi întîlnea. Nici acum, văduvă fiind, nu-i mai brează, și e femeie bătrînă, cu părul alb. Tot timpul așa a fost.
- Se mai întîmplă, doamnă... Apropo de nepotul dumneavoastră, nu la fiecare om se aplică zicala „Ce naște din pisică șoareci mănîncă – îi zic pe ocolite, ca să înțeleagă că sînt un călător onest, deloc dispus să ascult poveștile tuturor. Așa e lumea construită, apoi, indiscutabil, intervine și destinul, completez eu.
- De acord, sîngele apă nu se face. Și cît de mult și-a dorit cumnatul meu ca fiul lui să învețe carte... Bietul Bebe a murit cu oful ăsta în inimă. Acum s-a ales praful de toată agoniseala lui. Avere multă, cum v-am zis...
- Doamnă, nu este singurul caz de acest gen. Sînt deja cunoscute familii de bogătași care nici nu s-au răcit bine în mormînt  că hienele din familie le-au devorat toată agoniseala. Pentru că banul nemuncit aduce ghinion la casa omului, iar dezodămîntul este, de multe ori, tragic. Și plec de la exemplul nepotului dumneavoastră, fiul defunctului cumnat, care nu a călcat pe urmele tatălui său pentru că i s-a oferit totul pe tavă. Acum, la vîrsta lui, chiar dacă ar mai vrea să facă ceva pentru viața și familia lui, nu-l mai ajută puterile. În toate cazurile, vîrsta își spune cuvîntul.
- Nu are familie!
- Cu atît mai mult, păcatele părinților de multe ori se răsfrîng asupra copiilor, nepoților...
- Nu vă contrazic. S-ar putea ca în cazul cumnatului meu, prin moartea sa, să-mi fi făcut și mie Dumnezeu dreptate la cîte mi-a făcut scorpia de soră-mea. Cînd ne-au murit părinții, ea și-a însușit toată agoniseala lor, iar mie nu mi-a dat nici măcar o scobitoare să am amintire de la ei. În tinerețe, a făcut ce a făcut că m-a dat afară din casa părintească, iar astăzi, la vîrsta pe care o am, locuiesc cu chirie.
- Fiecare om se naște cu un destin, iar acesta ni-l cultivăm fiecare după puterea noastră de a percepe lumea și după interesele personale. Mi se pare dureros că noi, oamenii, ne creăm situații menite a ne face să suferim. De multe ori, certîndu-ne de la fleacuri...
Femeia dădu din cap aprobator și a înțeles că totul se plătește în lumea asta prin legea divină. Eu, la rîndu-mi, am înțeles din povestea acelei femei faptul că în centrala de la Cernavodă, cîndva, cumnatul ei a ocupat un post important. Avea o soție și un fiu care nu vedeau în el decît o sursă de venit. Lacrimie de pe obrajii femeii confirmau durerea omului care chiar și-a iubit familia!
Povestea ei, la fel ca multe altele, m-a făcut să meditez profund la cum trebuie să fii și cum trebuie să te comporți față de cei din jurul tău, cărora nu le pasă de sfaturile prin care vrei să le arăți calea cea bună. Iar cumnatul acestei femei nu este singura victimă. Printre noi mișună zeci sau chiar sute astfel de cazuri.
Odată ajunși în Gara de Nord, ne-am despărțit amabil, femeia încă dornică să povestească din pățaniile familiei sale, iar eu să o ascult plecînd de la premisa că așa se cunosc oameni noi și povești de viață, chiar dacă nu s-au mai întînit vreodată.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental“