- 23-11-2015
- 0 Comentarii
- 168
- 0
Cei care au saci de bani să nu creadă că-L au pe Dumnezeu în buzunare şi că de ei depinde totul. Natura, prin mîna Creatorului, a făcut în aşa fel încît nici ei nu vor fi iertaţi de cea pe care Tribunul Corneliu Vadim Tudor a invitat-o în fotoliul lui de-acasă, la o ceaşcă de cafea. A chemat-o să îi spună de necazurile care l-au adus în pragul sărăciei, situaţie în care a ajuns din cauza bunătăţii şi a gesturilor lui de generozitate faţă de oamenii aflaţi în nevoie. Dovadă că a chemat în casă pe cine nu trebuia, s-a văzut: în 14 septembrie 2015, doamna întunecată l-a luat cu ea. Şi să nu creadă cei care învîrt grămezi de bani, că ei sînt stăpînii vieţii şi ai lumii, şi că numai specia umană trebuie cultivată, iar, în rest, nu contează. Total greşit, pentru că Mîntuitorul a creat viaţa pe pămînt, şi ea trebuie respectată, chiar dacă vorbim dc cîinii fără stăpîn sau de alte vietăţi. Pentru că fiecare animăluţ are rostul lui pe această lume. Apoi, considerăm că nu e normal să devenim corul celor care au bani, iar pe noi să nu ne intereseze cum i-au cîştigat şi dacă au ţinut cont de preceptele biblice. Spunînd acestea, am făcut doar o mică radiografie a realităţii triste în care trăim şi de care se fac vinovaţi toţi gargaragiii care vin la televizor şi ne vorbesc, zi şi noapte, despre democraţie. Dacă nu ar fi pornit avalanşa revoluţiei din decembrie 1989, potlogarii ăştia, care au distrus România, nu ar fi fost niciodată ceea ce sînt azi. Ei au ajuns în poziţiile pe care le ocupă nu pe căile adevărate ale democraţiei, ci pe cele ale denigrării Poporului Român, ale politicii de înfometare a populaţiei şi de îmburghezire a unora… Toate aceste probleme sociale şi ale politicii meschine l-au făcut pe Corneliu Vadim Tudor să riposteze fără cruţare, atacîndu-i pe cei ce se fac vinovaţi de ele, cu armele sale – slova şi condeiul -, nu cu ,,mitraliera”, metaforic vorbind, aşa cum încearcă unii răuvoitori să ducă în eroare populaţia, mai ales pe cea de etnie rromă. El a fost colaborator permanent la revista „Săptămîna”, constructor de cărţi, creator de reviste, sociolog, istoric şi pamfletar, iar, după 1989, îi datorăm apariţia revistei „România Mare”, pe care a înfiinţat-o împreună cu mentorul său, Eugen Barbu. Azi, vrem – nu vrem, trebuie să-i recunoaştem valoarea de mare patriot, care a excelat prin poezie şi prin pamfletele sale, incomode pentru unii, lăudate şi admirate de alţii. Prin aceste creaţii de mare forţă, el a luptat pînă în ultima clipă a vieţii cu impostorii acestei naţii. Iată că hidoasa moarte a reuşit să-l smulgă dintre noi, fără să-i pese că, prin dispariţia acestui mare om, lumea noastră a rămas mai săracă şi mai tristă. În această perioadă de tranziţie tembelă, el a luptat cu toate virtuţile sale scriitoriceşti, fără beneficii şi fără să se lase corupt. Toate necazurile vieţii i s-au tras de la spiritul său vulcanic. Vocea sa tunătoare se ridica, de fapt, din durerea românilor, alungaţi, în mod abuziv, de o politică mîrşavă, din ţara sa. Glasul lui era strigătul de disperare al celor mulţi, al oamenilor care, neavînd cum să-şi plătească datoriile, să-şi cumpere medicamente, luau, în cele din urmă, hotărîrea de a se arunca de pe bloc, sau de a sfîrşi sub roţile metroului.
Tribunul a căutat, în repetate rînduri, să tragă un serios semnal de alarmă atît în Parlamentul României, cît şi în Parlamentul European, acolo unde românii l-au trimis, prin votul lor, să le reprezinte interesele. În acel înalt for, prin cultura vastă pe care o avea, prin talentul său de mare orator, el ne-a făcut mîndri ori de cîte ori lua cuvîntul şi, prin discursurile sale fulminante, nu o dată, şi-a îngenunchiat adversarii politici.
Ce trebuie să ştie lumea, marea parte a românilor care l-au iubit, dar mai ales generaţiile tinere, este că Tribunul Corneliu Vadim Tudor s-a născut cu o chemare anume: să lupte pentru Interesul Naţional. De aici, patriotismul său profund faţă de ţară, de aici prezenţa sa majestuoasă, de aici capacitatea inegalabilă de a şti să transmită mesaje clare, precum şi spontaneitatea discursului său, care provenea din orizontul larg al omului cu o memorie fenomenală. Toate aceste calităţi i le-a dat la naştere Bunul Dumnezeu, iar el şi le-a cultivat nu în cluburile de noapte, nu jucînd alba-neagra în Piaţa Obor şi nici făcînd trafic cu femei şi droguri, ci printr-un studiu temeinic în Universităţi şi Biblioteci, citind şi cercetînd arhive şi documente istorice despre demnitatea noastră naţională şi evocînd, în poeziile sale, numele unor mari viteji ai Neamului Românesc, care au fost maziliţi întru martirajul lor. Şi-am da ca exemplu poeziile: „Rugăciunea lui Avram Iancu” , „Epistola unui martir de la Mărăşeşti către trădătorii de neam”, „Portretul lui Bălcescu la tinereţe” etc. Prin scrierea acestor poeme, toate pătrunse de un patriotism ardent şi clădite pe realitatea faptelor istorice, prin bogăţia versului cald, el şi-a propus trezirea conştiinţei publice asupra tot ceea ce înseamnă Patrie, în adevăratul înţeles al cuvîntului. Caracterul ferm şi spiritul vulcanic al Tribunului i-au adus celebritate pe scena publică, însă verbul său necruţător a stîrnit spaima celor nelegiuţi şi a făcut ca tot mai multe lichele se se năpustească împotriva lui chiar şi după moarte. Corneliu Vadim Tudor ne lipseşte fizic, dar faptele lui vor vorbi cîtă vreme va dăinui fibra Poporului Român, ele fiind dovada faptului că Vadim îşi merită numele de Mare Patriot. Posteritatea lui nu înseamnă dejecţiile împroşcate de nişte avortoni postdecembrişti, ce se erijează în fel şi fel de analişti, saltimbanci ce rătăcesc pe la televiziunile publice doar ca să semene vînt, pentru ca apoi, noi, cu toţii, să culegem furtună. Fie-i somnul liniştit şi Tricolorul să-i fluture în veci la cruce, întru eterna lui aducere-aminte. Rostindu-i numele, VADIM, rostim: ROMÂNIA!
ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“
-2.6 C