Portrete în fuga peniței
  • 19-08-2020
  • 0 Comentarii
  • 256
  • 0

1) Mama era o Marie scorpioancă, născută pe 9 noiembrie, dar declarată la primărie pe 27 noiembrie. De aceea, își sărbătorea și ziua de naștere, și onomastica pe 8 septembrie și, în general, era tare inimoasă. Cu toate acestea, avea o spaimă cumplită față de Casa Verde, de pe Str. Bîrlogeni, colț cu Bd. Bucureștii-Noi, fostul sediu al legionarilor, care, o vreme, adăpostise chiar și osemintele Cpăitanului. În fiecare dimineață, cînd plecam la școală, ne spunea mie și lui frati-miu Gigi:

- Să nu treceți pe strada aia. Iar dacă treceți, luați-o pe trotuarul celălalt și nu întoarceți capul. Priviți doar înainte!

Tîrziu, pe la 16 ani, am înțeles tîlcul acelor vorbe, căci, în casa noastră, nu s-a vorbit niciodată de Casa Verde, măcar că era la cîteva străzi de casa noastră.

2) Doamna și domnul Leuștean. Legionari fanatici și lucrători la STB, unul dintre cuiburile importante ale legionarilor din Capitală. Au făcut pușcărie și sub Antonecu, și sub comuniști. În interval, munceau la tramvaie și propovăduiau, cu inconștiență, cauza Mișcării. Așa mi-au rămas în memorie: în vestoanele acelea de postav cenușiu și veșnic zîmbitori, deși viața lor cunoscuse un tragism incredibil. (Tot la fel era și domnul Ilie Belgiu de la capătul tramvaiului 10, profesor în tinerețe, iar spre bătrînțele, taxator pe tramvaie și meditator la gramatică pentru admiterea în liceu, cu 5 lei ora, al multor copii din cartier.) În atare situație, martirii soți Leuștean n-au avut copii și nici cînd să-și facă o casă a lor. Chiriași par excellence...

3) Altă pereche: Anicuța și Anton Potcovaru care aveau 3 fete – Chiriachița, Marioara și Tudorina. Fiind apropiate ca vîrstă, era de presupus că primele două fete urmau să se mărite una după alta. Prin urmare, nea Anton s-a grăbit cu strîngerea banilor de zestre care consta în cîte un teren de casă, ușor de găsit în Chitila acelor vremi. Și cînd i-a venit vremea Chiriachiței și socrul mic i-a numărat primului ginere miile în palmă, acela, cu greu, și-a stăpînit o grimasă de nemulțumire.

- Știu că e cam puțin, a zis bătrînul, dar trebuie să ne îngrijim și de Maria, că acuș se mărită și ea...

Dar cum însurățeii se arătau îmbufnați nevoie-mare, nea Anton a luat de pe masă un radiou nemțesc și i l-a pus fetei în brațe, neștiind ce rol important va juca, în deceniile următoare, aparatul acela.

Cam la 1 an distanță, scena s-a repetat și în cazul Mariții care, mai înfiptă, chiar a protestat la vederea banilor puțini. Cu care abia dacă puteai să cumperi un teren plin cu gunoaie la marginea liniei ferate, departe de piață, de școală și de tramvai. Unde mai pui că, din pricina trenurilor, trebuia să stai cu ochii pe copii, iar noaptea nu puteai să pui geană peste geană, vîj-vîj! și tiu-tiu! Așa că tăticu s-a scos cu o mașină de cusut ,,Singer”. După care și-a vărsat năduful pe Tudorina:

- Iar mata să faci bine să te duci la bărbat, căci am ieșit la pensie și tot ce pot să-ți dau este pendula din cui, pe care am adus-o prin 1927 de la Odessa.

De prisos să mai spun că, neplăcîndu-i croitoria, mama n-a cusut niciodată la mașina aceea. Dar, zestrea era zestre și toată casa o țineam la mare preț, ștergînd-o de praf și ungîndu-i periodic măruntaiele. Aceleași gene le-am moștenit și noi, copiii părinților noștri. Sora mea bineînțes că a luat mașina de cusut, iar eu, cînd m-am însurat și m-am dus la nevastă, tata mi-a adus ca zestre alt aparat de radio nemțesc, un ,,Capri” nou-nouț, care funcționează impecabil și astăzi, după ce, vreo două decenii, am scos untul din el ascultînd ,,Europa liberă” pe UUS.

4) Am face un mare păcat dacă i-am uita pe Domnica și Nelu Ulei. Ea, casnică: spăla, gătea, călca și cîrpea. El, ospătar la ,,Coarnele Cerbului”, în Giulești. Copii nu S-a îndurat Dumnezeu să le dea. Locuiau pe Str. Poemului 12, la cîteva case de Șoseaua Chitila, care venea de la Podul Constanței, trecea de capătul tramvaiului 10 și de fosta fabrică de zahăr, unde Tudor Arghezi fusese laborant, și după vreo 15 km, se oprea în Comuna Chitila. Iarnă-vară, Domnica se scula cu noaptea-n cap, îi pregătea cafeaua soțului și-l trimitea la treaba lui. După care, lipsită de grijile casnice, se culca la loc pînă pe la prînzișor. Lucru mai rar în București, tramvaiul 10 mergea pe două linii dus-întors, care mărgineau Șoseaua Chitilei, pavată cu piatră cubică, pentru mașini și camioane. Iar, dincolo de linii și pînă la trotuarele late și asfaltate, se afla drumul pentru căruțe și biciclete, și el pavat cu piatră cubică. Treabă nemțească la vremea ei, Șoseaua Chitilei este și astăzi bine-mersi. Se mai face așa ceva și în zilele noastre? Ori fură primarii banii, ori se face treabă de mîntuială.

5) Și ei își cer dreptul la celebritate: Aspasia și Doru Pungă. Fiind ea taxatoare și el manipulant la tramvaie (sau watman), cei doi păreau gemeni și locuiau tot pe Poemului, dar departe, pe la numărul 162, lîngă linia ferată. După ce venea de la muncă, Aspasia își vedea de casă și de copii. N-avea nici un hobby, căci venise vremea hobby-urilor, după moda filmelor americane, care se dădeau la cinematografele de pe Grivița, și dacă nu aveai așa ceva, nu valorai nimic. În schimb, Doru avea: activa la legionari, ,,Frățiile de cruce”, și era plin de tupeu. Această alegere avea să-l coste 4 ani la Jilava, pe vremea lui Antonescu, din care a făcut 3. Și încă 4 sub comuniști, pe care i-a făcut pînă-n ultima zi. După primul an de pușcărie, Aspasia a divorțat, s-a măritat cu altul și-a plecat după ăla în Moldova, cu copii cu tot. Iar el, că nu putea să stea singur în casa soacră-sii, s-a mutat cu chirie în cartier. Pe urmă, a venit bombardamentul din 4 aprilie 1944, cînd a murit multă lume pe Calea Griviței și în împrejurimi. Atunci a murit și domnul Nelu Ulei. Căzuse o bombă lîngă atelierele Grivița. Era la serviciu și n-avusese timp să se adăpostească în pivnița restaurantului. Așa că o luase la fugă pe stradă, însă o schijă l-a lăsat pe trotuar. Cînd erau vecini pe Poemului, Doru Pungă se întîlnea rar cu coana Domnica. Mai des începuseră să se vadă după ce îi încercaseră necazurile, deși locuiau pe străzi diferite. El singur, ea singură, ce mai tura-vura, s-au plăcut și s-au luat. El, cu ale lui, sculatul la 4 dimineață, să scoată tramvaiul din depoul de pe Bucureștii-Noi, ea să-i pună cafeluța dinainte și să-i facă pachețelul, după care se culca la loc, pînă cînd pe Dorel al ei l-au dibuit comuniștii că fusese legionar și l-au trimis 4 ani la Canal. Coana Domnica l-a așteptat, ce era să facă, și să nu moară de urît, muncea cu ziua mai ales pe la bătrîni pe care îi ajuta la curățenie de Paști și de Crăciun. La eliberare, Dorel s-a jurat că va fi cuminte și nu va ieși din linia partidului ăsta nou. Periodic, era vizitat de cineva care avea misiunea să constate că, într-adevăr, se dăduse pe brazdă. Și casa îi era plină de poze cu Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. De citit, omul nu citea niciodată nimic, dar venea pe la tata și îi cerea ziarele, că tata citea mereu. Le lua și le punea la vedere, să le vadă educatorul, cînd îl călca pe neașteptate.

Dar, în 1958 Doru Pungă a recidivat. Era pe la începutul lui ianuarie, cînd tocmai murise Petru Groza, după o lungă zăcere. Atunci, copilul destul de măricel care eram, am prins o scenă cam aiurea. În casa mătușii Chiriachița și a unchiului Fane, în jurul măsuței cu radioul, se adunaseră gazdele și oaspeții, Aspasia și Doru Pungă, și ascultau înfrigurați ,,Vocea Americii”. Ascultau în liniște și cu lumina stinsă și se vedea doar ochiul verde al aparatului clipind mărunt. Cînd am intrat în odaie, se vede traba că i-am tulburat, căci mătușa m-a luat la goană. Cînd am atins vîrsta liceului, mama mi-a explicat amuzată situația, dar numai după ce mi-am dat cuvîntul că-mi voi ține gura. În tinerețea lui, pe cînd era doar chiriaș în casa bunicului Anton, nea Fane venise îmbrăcat în hainele verzi ale legionarilor. Și era tare mîndru de asta. Dar tataia l-a luat în șuturi:

- Mă, în curtea mea nu intri în hainele astea! Du-te și du-le înapoi...

Doar cîteva ore fusese nea Fane legionar, intrase în Casa Verde doar cît să se îmbrace, și pentru asta toată viața avea să-i tremure sufletul. Noaptea, cînd veneau dubele negre în Chitila, să-i salte pe cei care erau de săltat, se auzeau țipete, uși trîntite, și lătrau cîinii, după care se lăsa o liniște care dura 4-5 ani sau chiar mai mult. Au trecut anii, dar se vede treba că, în ciuda prigoanei comuniste, acelor oameni tot le rămăsese gîndul la legionari.

- E-he, își încheia mama secretul, erau atîția în Chitila noastră, care îi tot așteptau pe americani, dar pe ăia îi durea în cur de noi...

În ceea ce-l privește pe tata, nu-i iubea, dar nici nu-i ura pe comuniști.

- Eu îmi văd de trenurile mele, vorbesc doar ce trebuie și, în rest, îi dau dracului pe toți, cu politica lor...

7) La fel s-au petrecut lucrurile și în martie 1965, cînd a murit Gheorghiu-Dej. Adunați în aceeași formație, cu lumina stinsă și vorbind tot în șoaptă, cei patru bătrîni, rupți total de realitate, stăteau înfrigurați în jurul bătrînului aparat de radio, care țiuia și pocnea din cauza paraziților și a bruiajelor. Și luminița verde, care, între timp, murise, era dovada că lumea himerelor trecuse și ea. Doar mătușa Chiriachița și unchiul Fane, acum octogenari, aveau să mai prindă vremurile căcăcioase de după 1990. Motiv să-i regrete pe comuniștii ăia, care, ce să vezi, se arătaseră parcă mai umani și mai cu rușine, în comparație cu americanii care se poartă în România ca într-o colonie de 
peste mări.

PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite