Întreaga suflare românească comemorează la începutul fiecărui iulie trecerea în eternitate a unui mare principe, care este Ştefan cel Mare cel adevărat. Cum am putea noi, urmaşii urmaşilor săi, să-i cinstim memoria şi să ni-l facem apropiat? M-aş gîndi la Ştefan-copil, scăpînd prin fugă de la nunta din Reuseni, cînd gloriosul tată i-a fost ucis mişeleşte de către Petru Aron; atunci a jurat el răz­bunare, în puterea unei nopţi hotărîte, şi după nu mulţi ani s-a ţinut de cuvînt. M-aş gîndi apoi la îndreptăţirea cu care trecea, încă de tînăr, în Ardeal, în Pocuţia şi în Bucu­reşti, în virtutea unor drepturi moştenitoare pe care vechile pravile şi tradiţia locurilor le prevedeau întocmai. Aş zăbovi şi asupra chipului său frumos, încadrat de plete bogate, întreaga sa făptură, ca şi ceremonialul de curte, fiind o reflectare întîrziată a aurei byzantine care, odată stinsă în Constantinopolul anului fatal 1453, a ajuns în­tr-o diaspora de raze nu numai la Academia neoplatonică din Florenţa, ci şi la Suceava şi Neamţ, că erau mai legi­time. M-ar mai ademeni şi vorbele unui martor străin care, după înfrîngerea de la Războieni, scria Apusului că prin­cipele român cutreieră satele şi tîrgurile Moldovei slobod ca un zimbru şi tot el e stăpînul acestor meleaguri. Un gînd pios aş îndrepta şi către temperamentul său vulcanic, iar dacă desfoliem judecata cronicarului Grigore Ureche de prejudecăţile sale boiereşti, vom vedea că voievodul era un justiţiar aprig şi practica o strategie a aşteptării în corturile păcii care îl ducea la sfîrşit spre biruinţă.
Şi cum mai era Ştefan? Să ne luăm după cîntecul pe care îl viersuiau sîrbii prin Veneţia sutei a şaisprezecea? Să ni-1 închipuim fără seamăn, decît numai cu „mîndrul soare”, sau pasionat în dragoste şi dătător de zestre bogată tuturor acelora pe care destinul le-a fericit de a-i înse­nina viaţa războinică? Şi ar mai fi ctitoriile sale fără de număr şi fără de pereche, pe care ar trebui să le judecăm altfel, de vreme ce epoca era atît de frămîntată, iar mistria meşterilor alterna cu paloşul apărătorilor de hotare. La 15 octombrie 1487, aşadar acum aproape cinci veacuri, el emitea un hrisov pe care am avut norocul să-l întîlnesc în paginile ultimului volum, al 25-lea, din „Uricarul” lui Theodor Codrescu (Tipografia „Buciumul Român”, Iaşi, 1895). Reproduc din acest mesaj peste timpuri o frază de o frumuseţe nestemată, care arată nu numai evlavia domni­torului, ci şi slăvită limbă românească în care gîndea şi dicta grămăticilor: „Iar domnia mea cu bună voie şi dintru a noastră bună voie şi curată şi luminată inimă am făcut pentru sufletul întru sfinţi adormiţii moşii şi strămoşii noştri şi pentru a noastră sănătate şi mîntuire, şi pentru sănătatea şi mîntuirea fiilor noştri, ca să întărim şi să miluim a noastră Sfîntă Mitropolie din tîrg din Roman...”. E un poem eteric şi aurit ca zugrăvirile athonite şi bine ar fi dacă în istoria literaturii noastre vechi ar acorda o mai serioasă atenţie harului imagistic şi lexical al marelui domn. Era iubitor de pace şi de copii, pe care îi deprindea de mici cu statornicirea hotarelor; e cunoscută, de altfel, practica sa de a-i bate la falangă pe micuţii fii ai plăieşilor, lîngă pietrele de hotar (în veritabile procesiuni) pen­tru a-i face să ţină minte toată viaţa unde au suferit şi, implicit, unde se aflau graniţele adevărate ale ţării. Desi­gur, nuielele se aplicau cu dragoste, dar în limitele Evului Mediu ceremonia aceasta era o primă pregătire militară a acelora ce aveau să fie meniţi să poarte destinul ţării pe mai departe.
Tînăr, matur şi bătrîn – Ştefan a rămas acelaşi dîrz apărător al patriei şi al creştinătăţii, acelaşi Muşatin fru­mos fără de care chiar supravieţuirea Europei ar fi de neconceput. Fără el, poate că asediul Vienei n-ar mai fi avut loc la 1683, ci cu două veacuri mai curînd, şi n-ar mai fi fost deloc eşuat, ci încununat de succesul nefast al semilunei. A închis ochii suferind, bolnav nu de maladia cas­telanilor, ci de aceea a eroilor neodihniţi, ars cu fierul roşu pe rană şi privind neputincios cum iubita sa fiică, Elena, zăcea în temniţele asiate, în urma intrigilor Sofiei Paleologa. A murit cu sufletul trist, la început de veac şi de lună a lui cuptor, cînd grînele Moldovei vălureau în dan­gătul clopotelor şi săgetau văzduhul cu aburi de pîine nouă. Într-un vibrant medalion închinat Putnei şi ctitorului său, Nicolae lorga scria: „La mormîntul lui Ştefan, unde, dacă nu sînt oasele, se sălăşluieşte simbolul – şi ce sînt chiar acele oase pierdute în pămînt decît un simbol? – cunu­nile nouă şi cele vechi, urna de argint goală, porumbelul de argint atîrnat, tricolorele păturite, margenile dulapului de sticlă, toate aceste lucruri multe, greoaie şi foarte ordi­nare, foarte trecătoare, cu totul nevrednice pentru acela care nu poate fi înconjurat cu destul aur şi cu destule pietre scumpe de neamul pe care el l-a scăpat de la pieire, mormîntul acela, acoperit de noapte, aruncă numai scînteieri şi raze. (...) Mergea cu noi în umbra nopţii, între lumi­nile cerului şi luminile pămîntului, ducînd după dînsul în­treg întunerecul pe aripile sale care atingeau munţii zărilor şi depărtarea hotarelor noastre sîngerate. Sfînt şi împărat al tuturor ţărilor, al tuturor oamenilor românimii, al tutu­ror celor ce cuminecă în această limbă! Şi cîntările sunau, şi clopotele vuiau, şi el ducea în fruntea tuturor vestea în­vierii lui Dumnezeu, vestea învierii dreptăţii. Şi prin uşa încuiată a bisericii goale, el trecu înaintea tuturora şi se odihni în credinţa viitorului nostru. Eram acum în pridvo­rul luminos ca o încăpere din rai”.
La 2 iulie, în fiecare an, de aproape o jumătate de mile­niu, inima românilor de pe toată vatra vechii Dacii bate
la Putna, sfinţind pomenirea nepieritorului oştean. El este
viu în hrisoave şi în peceţi, în pietrele înstelate cu bouri
şi în ctitoriile pe care le-a ridicat „din pajişte”, adică din
temelii, el este viu în idealul nestins al Independenţei na­ţionale şi în credinţa că puterea noastră stă numai şi numai
în bărbăţia noastră, altminteri vom fi pierduţi. Fie-i numele lăudat!

Constantin Brâncuși (I)
A devenit un truism să afirmi că se poate distruge un sistem de valori, cu condiţia să aşezi altul în loc. În esenţă, aşa este, numai că în multe cazuri substitutul novator nu este la înălţimea tradiţiei demolate. Nu tot ce e nou e şi bun, după cum nu tot ce e vechi e depăşit, perimat, vătămător. Cine poate afirma că are cheia discernămîntului absolut şi care sînt acele criterii imuabile care valorizează în timp opera de artă? „Marile progrese ale civilizaţiei – scria A.N. Whitehead – sînt procese care nu fac decît să distrugă societăţile care le găzduiesc”. Dacă în ştiinţă şi arhitectură, să zicem, adevărul se probează ca atare, în artă lucrurile sînt ceva mai delicate şi în nici un caz nu se poate vorbi despre o distrugere, ci mai mult despre o de­păşire rodnică. Dante nu a distrus tabla de legi a lui Vergilius, nici Byron moştenirea lui Shakespeare – ar fi fost şi greu, şi de prisos. Aplicat la artă, mitul eternei reîn­toarceri dovedeşte cu puterea unor redutabile exemple că nu este nimic nou sub soare şi că, mai devreme sau mai tîrziu, substratul genetic al umanităţii iveşte alte şi alte izvoare care pot fi contemporane chiar şi la cîteva milenii distanţă unul de altul. Ezra Pound, cel din „Cantos”, nu face decît să dea o glazură modernă unor criptografii ora­culare vechi de cîteva mii de ani, lirica de dragoste a lui Esenin, transpusă într-o altă măsură prozodică, seamănă uluitor de bine cu „Cîntarea cîntărilor”, „Luceafărul” eminescian este o sublimare genială a unor stări şi repere orfice pe care folclorul nostru le legitimizase cu secole înainte. Nu neg progresul în artă, dar este limpede că ceea ce în perimetrul ştiinţei părea de domeniul absurdului – ajungerea omului pe Lună – în privinţa artei nu s-a forat într-o singură galerie, la infinit, ci s-au deschis galerii noi într-o broderie eternă, iar Eschil nu este cu nimic inferior lui Ionescu, de pildă.
Poate că această veşnică întoarcere la izvoare o ilus­trează în arta modernă a lumii, cel mai bine şi mai spec­taculos, Constantin Brâncuşi. Caracterul revoluţionar al artei sale, care a scandalizat şi mai apoi a impresionat profund un Occident angoasat şi snob pînă la saturaţie, îşi avea rădăcinile în geniul unui popor prea puţin cunoscut în lumea artelor plastice. La numai patru decenii după un prim mare succes românesc în domeniu – cumpărarea de către împăratul Napoleon al III-lea a două pînze ale tî­nărului Nicolae Grigorescu – pe fondul unei tradiţii clasice locale onorabile, dar fără deschideri spre universalitate, Brâncuşi a propus o nouă viziune asupra universului, care a sfidat legile de gravitaţie ale salonului şi s-a mutat în­tr-o perspectivă cosmică. „A încercat să facă paşi pe nisipul eternităţii”, după cum scria el însuşi mai tîrziu, şi a izbutit să modeleze eternitatea după chipul şi asemănarea sa. Este uimitor cum a reuşit acest fiu de ţărani, provenit dintr-un sat atemporal, care nu avea în a doua jumătate a secolului trecut nici învăţător, nici doctor şi nici primar, să parcurgă un drum care 1-a dus în final către vecinătatea de Pantheon cu Phidias, Michelangelo, Rembrandt, Turner, Van Gogh. Copil fiind, meşterea din cutii de coloniale o vioară cu bună rezonanţă, conform unor legi ale proporţiilor pe care nu­mai cei rari, cu simţul spaţiului înnăscut, le stăpînesc. ,,Cînd încetăm să mai fim copii, am murit. Nu căutaţi în opera mea formule obscure sau mistere. Vă dau bucuria curată. Frumosul este absoluta echitate”. E unul dintre puţinele texte pe care le-a lăsat Brâncuşi, dar mi se pare relevant pentru arta lui de o desăvîrşită probitate nu numai etică, ci şi estetică.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR