- 28-10-2024
- 0 Comentarii
- 10
- 0
Legat de articolul de la rubrica „Eticheta”, găsesc un punct de vedere diferit în ziarul European Conservative referitor la migrație, pe care-l redau mai jos.
Conform principiului subsidiarității, UE „intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii propuse nu pot fi atinse în mod suficient de către statele membre”. Cînd vine vorba de migrație, este clar că, după treizeci de ani, Uniunea este departe de a fi în cea mai bună poziție pentru a atinge aceste obiective – dimpotrivă. Nu are rost să pretindem altfel: politica europeană în această chestiune este un fiasco și a devenit acum o problemă existențială de care poate depinde foarte bine
soarta UE.
Să fim sinceri, tragedia de la
Solingen – un atac cu cuțitul comis de Issa al Hasan la un festival din
23 august 2024 – care a dus la închiderea granițelor germane sau la uciderea studentului francez de către un migrant ilegal, nu sînt, din păcate, puncte de cotitură, ci „doar” a nu știm cîta zguduire a unei cooperări neregulate și sinucigașe care trage în jos un întreg continent.
De cînd Uniunea a început să gestioneze fluxurile de migrație, cîte bărci improvizate au traversat Mediterana spre Lampedusa, insulele grecești sau insulele Canare? Cîte atacuri sau crime teroriste au fost comise în Europa de către migranți ilegali? Cîți falși refugiați au ignorat Convenția de la Geneva pentru a intra și a rămîne fraudulos în Europa? Cîte victime ale traficului de carne vie au fost exploatate și cîte ordine de deportare au fost ignorate? Am pierdut socoteala. Dimpotrivă, liderii europeni par a fi fataliști cu privire la aceste realități, în timp ce cetățenii trag un semnal de alarmă ori de cîte ori au șansa de a-și exprima furia la urne. Este o schizofrenie insuportabilă, iar Pactul european privind migrația nu va fi altceva decît epilogul unui eșec previzibil.
Desigur, nu totul trebuie criticat: Europa se poate mîndri că a creat baze de date utile precum Eurodac, VIS și SYS. Zona Schengen rămîne o realizare de care majoritatea europenilor rămîn atașați, iar o serie de fonduri europene sprijină acțiunile naționale în vremuri bune și rele. Dar, în afară de asta, realitatea este jalnică: sistemul de azil este un dezastru – o sursă de tensiune între state și o binefacere pentru contrabandişti. Politicile de reîntregire a familiei sînt uluitor de laxe; controlul la frontieră este complet îngreunat de o obsesie pentru drepturile omului denaturate; politica de returnare a imigranților ilegali este o vastă înșelăciune; iar agenția Frontex a fost transformată într-un organism care, în loc să ajute statele să controleze frontierele, le monitorizează în timp ce fac acest lucru.
Asta ne determină să ne întrebăm: cine să fie vinovat pentru această catastrofă? Un Parlament care legiferează pentru ONG-uri, complet deconectat de opinia publică europeană? O Comisie care nu ține cont de chestiunile suverane și a cărei părtinire pro-migrație este din ce în ce mai evidentă? State membre care se eschivează de la responsabilitățile lor delegîndu-le în Europa? O Curte de Justiție dogmatică, obsedată de drepturile individuale și care promovează fără încetare erodarea competențelor naționale? Toate aceste întrebări conduc la aceeași concluzie: prin încălcarea flagrantă a principiului subsidiarității, UE pur și simplu nu este în măsură să ducă la îndeplinire o politică de migrație eficientă care să fie aliniată cu așteptările cetățenilor europeni.
O naționalizare a politicii de migrație este acum inevitabilă și, din fericire, a început să apară pe agendele politice. Olanda a cerut-o oficial. Ungaria – care, într-o hotărîre îngrozitoare a Curții, a fost recent amendată cu 200 de milioane de euro, însoțită de o penalizare zilnică de 1 milion de euro – a urmat exemplul. Bruno Retailleau, noul ministru francez de interne, și-a anunțat, de asemenea, dorința de a se elibera de directiva dezastruoasă „retur”, care permite, în mod ironic, opusul a ceea ce susține. Chiar și Donald Tusk, aliatul apropiat al lui von der Leyen, tocmai a anunțat că va suspenda temporar dreptul de a solicita azil în Polonia! Statele menționate fac această solicitare urgentă avînd în vedere un model foarte specific: Danemarca, care, deși este membru cu drepturi depline al zonei Schengen, nu este supusă sistemului european de azil și migrație. Celebrul „opt-out” obținut după un refuz categoric la Maastricht, este acum invidiat și cerut de alte țări.
Comisia a răspuns în grabă cu un refuz, invocînd necesitatea reformării tratatelor pentru a realiza acest lucru. Acest argument este discutabil din punct de vedere juridic, întrucît ar putea fi explorate și alte căi (adăugarea unui protocol, revocarea sau modificarea anumitor directive și reglementări), dar, în orice caz, procesul de modificare a Tratatelor a fost deja inițiat de Parlamentul European. Astfel, la orizont se profilează o oportunitate de a aduce la masă problema crucială a renaționalizării anumitor politici europene. Dar în timp ce statele membre așteaptă această reformă lungă și laborioasă, este imperativ să se găsească fără întîrziere alte soluții. Avînd în vedere amploarea dezastrului migrator, UE nu poate face decît să acorde o șansă statelor care doresc să-și recapete competențele în acest domeniu, începînd cu controlul la frontieră și azilul.
Nu este nimic revoluționar în această propunere. Se numește Europa cu geometrie variabilă (cu mai multe viteze) și este la fel de veche ca integrarea europeană în sine. Avînd în vedere circumstanțele actuale, acest compromis ar putea foarte bine să fie singurul său colac de salvare. Este timpul să recunoaștem că atunci cînd Uniunea eșuează, statele trebuie să preia frîiele. Orice ar spune unii, Uniunea Europeană nu este o stradă cu sens unic. Acesta este ceea ce înseamnă subsidiaritatea și este descrisă în alb și negru în Articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Aruncă o privire; merită recitit.
T.I
2.5 C