Tata avea 10 ani cînd păzea singur grădina de zarzavat a familiei, care era situată cam la 3 kilometri de sat. Pentru a ajunge acolo, nu doar distanţa era o problemă pentru acele vremuri, ci şi faptul că trebuia să treci peste un mic rîu, care uneori era umflat de ploi şi, zile la rînd, oamenii erau obligaţi să aştepte scăderea apelor. Bunicul meu era un om vrednic, dar nici el nu ştia cum să procedeze ca să ajungă cu mîncare la copilul său. Aşa că, încărcat cu proviziile necesare, a plecat, totuşi, spre grădina de zarzavat, unde tata aştepta singur de patru zile. Între timp, la grădină, tata terminase mîncarea gătită şi aştepta, singur, limpezirea vremii. Avea cu el doar un cîine foarte bun, dar şi făină, ulei, grăsime, vin şi… mirodenii, căci bunicul meu era un om care ţinea mult la rafinamentul bucătăriei. Problema care se punea era că bietul copil nu ştia să gătească. După o zi de post, tata a pregătit capcane pentru păsări sălbatice. Pe atunci, pe cîmpurile noastre încă mai puteau fi văzute dropiile. Tata intenţiona să prindă o dropie, dar a prins două găinuşe frumoase. A făcut tot ce văzuse el la bunica şi, în final, i-a ieşit un ceaun mijlociu de tocăniţă de găinuşă. Cînd s-a trezit cu bunicul meu în faţă, la grădină, i-a strigat: Pofim la masă, tată! Bunicul l-a privit cu milă şi l-a intrebat: dar tu mai ai mîncare? Acum am terminat de gătit!, a răspuns tata. Am făcut şi eu cum făcea mama acasă. Am multă mîncare! Am pus mult zarzavat… Bine, măi copile, a răspuns bunicul meu, vădit mişcat, apoi s-au aşezat la masă, iar tata a adus coferul cu vin. Cu lacrimi în ochi, bunicul a spus atunci: Petrache, tu eşti şi vei fi ceea ce neamul nostru a visat să fie! Tu eşti norocul şi lumina familiei noastre. În jurul tău se va închega viitorul tuturor urmaşilor noştri. Să ai grijă de toţi, ca de familia ta. Tata a ascultat cu tristeţe aceste cuvinte. Apoi, puţin peste 10 ani, bunicul pleca la cer, iar tata, eliminat din armată pe motive politice, s-a întors în sînul familiei sale, fiind toată viaţa sa stîlpul de foc şi de lumină în jurul căruia întregul nostru neam a gravitat cu încredere, exact aşa cum prevăzuse bunicul meu, cînd tata avea doar 10 ani şi o inimă de bărbat adevărat. Ani şi ani au trecut peste oameni şi locuri, într-o eternă plămădire a speranţelor cu lumina şi colbul vremurilor. Grădina pe care cîndva o familie îşi scria istoria sa nu mai este demult. Bunicul şi tata sînt amintiri, iar pe cîmpurile triste şi goale doar vîntul îşi cînta poemele sale prin ierburi şi mărăcini. Privesc totul într-o tăcere de mormînt şi îmi plec fruntea în faţa amintirilor cu valoare de sfîntă şi sacră sărbătoare pentru mine. Cei care nu ştiu, trec asemenea umbrelor peste aceste pămînturi, după un salcîm sau după o mînă de crengi uscate, uneori fiind condamnaţi la moarte şi lăstarii cei tineri. Mai gravă este depopularea satelor şi starea tot mai accentuată de lipsuri materiale. Iar acolo unde nu mai sînt sărbători, rămînem doar cu şoaptele amintirilor ce răsună peste văile şi dealurile noastre, din păcate. Poftim la masă, tată! Dar nu mai vine nimeni la masa speranţei! Doar şoaptele trecutului trec prin ramurile copacilor, iar aceştia parcă se prind cu zecile lor de mîini de cap, plîngîndu-şi trecutele lor lumini. De undeva, un izvor ne spune şi el aceeaşi poveste: Pe-un picor de plai… Pe-o gura de rai… Poftim la masă, tată!… şi izvorul repetă la nesfîrşit despre miracolul acestor locuri, dar iată… nu învăţăm nimic din toată risipirea noastră.

ILARION BOCA