Iulian Nuță scrie poezie fără să alerge după celebritate, cum vedem că se întîmplă cu unii dintre poeții zilelor noastre, pentru care acest lucru a devenit o modă. Într-un fel sau altul, el își trăiește viața prin scris, ca poezie a propriului destin, neînțeles nici de apropiați și nici de colegii lui de breaslă. El trăiește în boemia lui de mai mulți ani, mai mult singur decît înconjurat de prieteni, găsindu-și liniștea prin refugiul în poezie, frămîntat în adîncul ființei sale de ceea ce se întîmplă în lume, în aceste vremuri de pandemie... Și o face prin comunicarea sinelui său, prin Suflet, cu Dumnezeu... Bănuim că poetul trăiește după reguli mai mult biblice decît construite pe alte considerente. Pentru el, poezia este o formă de supraviețuire, în ultimă instanță, care stă, mai degrabă, sub semnul îndoielilor, decît al garanției că lucrurile se vor schimba, peste noapte, în bine... Cu atît mai mult că el se află la o vîrstă cînd frunzele sînt tot mai galbene în copac... Evident că poezia lui se concentrează pe imagini ușoare, dînd naștere la versuri mai puțin laborioase ca structură, dar cu un mesaj direct. Se simte la el atracția către lucruri simple, construite prin teme poetice fragile, spre deosebire de acei oameni care sînt mai tot timpul cu sfînta rugăciune pe buze, cînd vine vorba de vreun semen aflat în impas, manifestînd refuz de ajutorare, greu de înțeles din ce motive... La lucrurile ce țin de veșnicia noastră, de moarte și de suferință, poetul Iulian Nuță privește cu seninătatea conștiinței omului împăcat cu sine și cu existența noastră reală, ca martori, în primul rînd, apoi, ca trecători pe această lume, cu speranțe și năzuințe, cu realizări și eșecuri. Poetul nu se lasă copleșit de ceea ce i se poate întîmpla, descoperind la tot pasul necunoscutul din el și, ca un mister, acesta îl poartă cu sine pe cărări nebănuite, cînd vine vorba de trăiri biblice: ,,În cimitir/ Pe nici o cruce/ Nu citesc/ Numele meu.// Un moment/ În cimitir/ Uit/ Să uit/ Că trăiesc” (,,În cimitir”, pag. 17). Aceste versuri pot fi la fel de interesante ca orice epitaf de pe crucile din Cimitirul Vesel din Sighetul-Marmației... Iată, așadar, că poetul Iulian Nuță face umor involuntar, în care se simte atmosfera biblică, la nivel de descriere poetică, construită în urma lecturilor psalmice, de care nu este străin, ca om care, la viața lui, a fost martorul unor situații care l-au marcat. Poezia ,,Despărțire” (pag. 26), care ne-a atras atenția în mod deosebit și care se vrea a fi o piesă de rezistență din volumul său ,,Flori toamnatice”, descoperim o nouă fațetă a poetului, axat nu atît pe descrieri, cît pe modul de a lămuri raportul christic dintre suflet și trup, fiecare îngrijindu-se, într-un mod spectaculos, unul pe celălalt. Evaluarea sufletului ca evoluție în timpul vieții, dar, mai ales, după moarte este făcută de poet nu din perspectivă filozofică, ci, mai degrabă, din postura de emitent al unor păreri personale. Și acesta o face într-un mod cu totul îndrăzneț, creînd o atmosferă poetică aparte, prin reprezentarea plastică a sufletului, ca un zburător din vechile religii: ,,Se spune că/ În timpul somului/ Sufletul/ Își părăsește corpul/ Și/ Se refugiază în lumea lui -/ Lumea viselor.// O, sufletul meu,/ O, prietenul meu,/ Va veni somnul/ Somnul cel lung,/ Și eu/ Voi avea moarte,/ Iar tu/ Eternitate”. Un poem parcă decupat din oglinda sufletului, în care se întîlnesc două lumi cu un deznodămînt filozofic creștin-ortodox.
Iulian Nuță nu-și uită, însă, pasiunea de epigramist. În volumul său ,,Flori toamnatice”, găsim (la pag. 49) o epigramă dedicată poetului Constantin Ghiță, scrisă din intuiția unui cunoscător al comportamentului oamenilor, pornind de la premisa că românii știu ,,și toaca din cer”, cum se zice în popor, dar mai ales să facă de toate la băutură... Amîndoi poeții, ajunși la vîrsta senectuții, copleșiti de suferințe, se completează – unul cu paharul, cum reiese din epigramă, iar celălalt cu scrisul, acesta din urmă identificîndu-i originea legendară a primului: ,,Cînd nu bea Ghiță Constantin/ Juma e dac, restul latin;/ Iar cînd la masă are rom/ Juma-i poet, restul e om”.
Iată o plachetă de versuri scrise cu gust, trăite cu inima și așternute pe hîrtie de mîna unui poet talentat, pe care niciodată nu l-am auzit lăudîndu-se, ca alții, cu numărul de cărți publicate.
Iulian Nuță este un poet centrat pe idee, iar poezia lui ține de firea omului însingurat.
ION MACHIDON,
directorul revistei ,,Amurg sentimental”