Indiferent de ce ton şi veşminte îmbracă, poezia, dacă este cu adevărat poezie, trebuie să aibă o finalitate. Aceasta nu în sens îngust, utilitarist, ci în sensul celei mai largi accepţii axiologice, al existenţei unei valori capabile să îmbogăţească omul, fără de care nici o creaţie umană nu poate dura în timp şi spaţiu. Finalitatea despre care vorbesc apare în cea mai înaltă expresie a ei în opera marilor maeştri ai genului, cărora noi, tinerii, le datorăm respectul. Ei, înaintaşii de geniu care se înalţă în urma noastră aidoma unor gigantice statui de sare, au trudit şi au lăcrimat pentru triumful celor mai alese virtuţi ale speciei: binele şi frumosul, omenia şi dreptatea, demnitatea şi puterea de a iubi. Istoria lumii e plină de iluştri cetăţeni ai agorei lor care, bineînţeles, nu au fost şi mari poeţi. Însă, categoric, nu există nici un mare poet care – fie în chip activ, ca participant, fie prin mesajul şi încărcătura de valori a operei lui – să nu fi fost un vajnic cetăţean.
Noi, românii, avem privilegiul unor astfel de poeţi intraţi în pantheonul universalităţii tocmai pentru că erau profund naţionali şi fideli pînă la jertfa de sine idealurilor nutrite de poporul care i-a născut. Ei toţi aveau o ideologie, o linie românească. Este greu, dacă nu imposibil, de imaginat cum ar fi arătat spiritualitatea română în cazul că Eminescu, Coşbuc, Arghezi, Goga şi atîtea alte „sfinte firi vizionare“ ar fi întors spatele istoriei neamului. În primul rînd că n-ar mai fi fost ei înşişi. Cred că este bine uneori să ne amintim că ştacheta ridicată a înaintaşilor nu era numai una estetică, ci şi una socială şi politică. La lumina de ceară verde şi de fulgere a celor care au fost, noi, oştenii de astăzi, mai mari sau mai mici, de pe frontul poeziei româneşti, trebuie să ne înmuiem condeiele în apa vie a existenţei adevărate, de zi cu zi.
Personal, nu cunosc poem mai frumos scris de Lucian Blaga, decît aceste cîteva cuvinte în proză, aşternute de seraficul slujitor pe altarul lui Zamolxis, la adresa noilor construcţii: „Izbînzile sînt o evidenţă a tuturor simţurilor, le vezi, le auzi, le pipăi. S-a pornit un fluviu, cota apelor o poţi citi pe ţărm“.
Dacă, în 1956, George Călinescu scria despre autorul „Primelor iubiri“ ca despre un posibil răspuns dat tuturor detractorilor de aiurea care susţineau pe atunci că soarele poeziei a apus în anii socialismului, astăzi se poate vorbi despre un întreg detaşament de mari şi grăitoare talente afirmate sub cerul paşnicei revoluţii româneşti. În ansamblu, se poate spune, fără teamă de a greşi, că ne aflăm într-un stadiu nou al poeziei româneşti, pe care critica de specialitate deja îl înregistrează în fenomenalitatea lui. Este stadiul unei mai adînci înţelegeri a rosturilor artei.
Fireşte, nu vom avea o artă, o poezie valoroasă nici prin versuri festiviste, mimetice, goale de orice emoţie autentică, după cum nici expresiile tendinţelor izolaţioniste, produsele căzute din „turnul de fildeş“, al confuziei şi ermetismului gratuit, nu reprezintă ceea ce aşteaptă oamenii de la noi. Trebuie să luăm o poziţie fermă împotriva simplismului de ocazie, care tinde uneori să ducă la proporţiile unei veritabile inflaţii. Ştiu o serie de poeţi – de altfel, talentaţi – care îşi mai permit uneori să se joace cu propriul lor har: pe lîngă faptul că în acest mod îşi creează singuri un prejudiciu, ei mai consumă şi hîrtie tipografică, izbutind să deturneze (prin puterea exemplului lor de autori consacraţi!) o parte a gustului public şi înclinaţiile unor mai tineri confraţi ce se află încă în faza de modelare. Inaccesibile sau lipsite de miez, vidate de frămîntarea autentică a vieţii şi de o emoţie sinceră a gestului poetic, astfel de produse nu satisfac nici pe departe calitatea gustului public. La celălalt pol, cel al bizareriilor căutate cu lumînarea, al cîlţilor mestecaţi dinadins pentru a crea impresia profunzimii şi unicităţii, vom găsi, dincolo de mimetism, o condamnabilă lipsă de pudoare civică. Şi chiar dacă unii dintre corifeii întîrziaţi ai dicteului automat sînt sinceri în zbuciumul lor lăuntric, nu putem să nu ţinem seama de răspunderea educativă ce revine creatorului în raport cu publicul său.
Am luat parte, împreună cu alţi tineri scriitori, la mai multe spectacole de poezie şi muzică într-o serie de aşezări ale ţării, invitaţi fiind de mineri, constructori, ţărani, ostaşi aflaţi sub drapel şi alte categorii de „zei lucrători“ ai României. Impresia cu care ne-am despărţit de aceşti minunaţi fii ai clasei muncitoare a fost aceea că ei au nevoie de o poezie bună (pe care nu ştim dacă izbutim mereu să o scriem) şi că noi avem şi vom avea nevoie stringentă de ei. Le-am văzut chipurile ostenite după o zi de muncă, transfigurate frumos de o lăuntrică sete de artă; într-un fel reacţionau la poezia adevărată, care le punea balsam pe bătăturile palmei şi le înteţea bucuria de a trăi, iar în alt fel la ceea ce simţeau, cu stetoscopul inimii, că sînt falsuri, versuri obosite sau cosmopolite. Noi toţi am învăţat de la ei, de la alţi oameni, tot atît de mult cît se poate învăţa din „Georgice“, „Didahii“ sau „Faust“.
Avem, prin urmare, nevoie de o poezie care să depăşească neîncetat condiţia unei opţiuni personale şi să intre în cîmpul de gravitaţie al unei opţiuni de ordin social. Fie că este de ţară sau de pace, de dragoste, jale sau notaţie caligrafică a altor zăcăminte sufletești, poezia trebuie să conțină acele vine aurifere care să te determine să cauți să o explorezi, să ți-o anini de suflet, să-ți fie uin adevărat pandantiv de aur. (1978)
Al doilea soare, cultura
Am ales ca titlu acest frumos adagiu heraclitian pentru că, în ceea ce ne priveşte pe noi, ca popor, bolta ne-a fost luminată, din cele mai vechi timpuri, şi de un fabulos soare al spiritului. Privind în urmă, la vastele orizonturi ale culturii carpatine – de la întîiele incizii ceramice, pînă la porţile înflorate de lemn, de la cavalerii danubieni pînă la policandrele Bucovinei, de la îngînduratul Hamangiei pînă la silueta monumentală a baladelor noastre străvechi – putem mulţumi înaintaşilor, cu deplină veneraţie, pentru moştenirea pe care, trăind vitrege vremuri, ne-au putut-o lăsa. Am fost, aşa după cum se cunoaşte, cel mai îndepărtat şi mai vitregit vlăstar din nobila spiţă a Romei. Am fost însă şi cel mai eroic, iar asta nu o decretăm noi, ci tot filele istoriei. Iată, bunăoară, ce scria Jules Michelet în anul 1854, un text care comprimă în cîteva cuvinte pline de dragoste o serie de mari adevăruri ale existenţei şi culturii româneşti: „Temelia acestei rezistenţe e un principiu viu: iubirea înverşunată a trecutului, calda legătură cu această nefericită patrie, care e cu atît mai iubită cu cît e mai nenorocită. Românul nu o părăseşte niciodată, pentru totdeauna. El păstrează intact tot ceea ce i-a rămas de la străbuni: îmbrăcăminte, obiceiuri, limbă si, mai cu seamă, marele său nume de român!”.
Au trecut, prin urmare, 125 de ani de la scrierea acestor gînduri şi nu mă pot opri de a nu face unele comparaţii. Este limpede că în cei 125 de ani de cînd istoricul francez scria cele arătate despre noi, România a cunoscut o modernizare rapidă, o înflorire fără precedent: şi totuşi, pînă către jumătatea acestui Secol, cultura noastră se afla încă, după o plastică expresie a ţăranilor, în veliştea vîntului. Nu era suficient, prin urmare, geniul poporului, nu erau de ajuns scăpărările tulburătoare ale unor creatori de excepţie – cultura avea nevoie, pentru maturizarea ei deplină, pentru democratizarea şi îmbogăţirea vistieriei sale, de o bază social-politică sănătoasă. Or, aceasta era încă departe de a prinde viaţă. Reproducem spre exemplificare un text emoţionant, pe care am avut şansa de a-l găsi într-un almanah tipărit cu prilejul sărbătorilor de iarnă de la sfîrşitul anului 1919. El se intitulează, grăitor, „Fie-vă milă de arta noastră!“ şi, cel puţin, mie, ca tînăr creator care nu a cunoscut convulsiile societăţii româneşti antebelice, mi se pare pur şi simplu zguduitor: „Isvorînd din nepăsarea conducătorilor ţării faţă de arta noastră, durerea, umilinţa şi revolta neputincioasă a acelor care înţeleg rolul artei în înălţarea unui popor, se încheagă în strigătul acesta de jale: Fie-vă milă de arta noastră! Muzicei şi picturei i-aţi răpit Ateneul, singurul lor lăcaş de manifestare; editurile literare sînt aproape toate acaparate de negustori analfabeţi şi speculanţi; artiştilor dornici de a-şi întregi sufletul la lumina artei şi a culturii de aiurea le opriţi avîntul, refuzîndu-le putinţa de a-şi lua cu ei banii pe care samsarii şi negustorii îi obţin cu uşurinţă. Oameni mari ai neamului nostru, astăzi întregit, luaţi aminte la vorbele acestea isvorîte din avînt şi din durere curată: Fie-vă milă de arta noastră“. Era, să nu uităm, la trei decenii de la stingerea din viaţă, în condiţii de pietate publică, a lui Eminescu.
Nu ştiu dacă ne dăm seama totdeauna, din locul unde ne aflăm azi, de ceea ce am avut de recuperat, de îndreptat, de schimbat şi de cucerit în anii revoluţiei. Şi, încă, de aceea ce a mai rămas de făcut, destul pentru noi şi generaţiile următoare: de la umilinţa şi precaritatea condiţiei de viaţă de care mărturiseşte tulbură­tor textul de mai sus şi pînă la ceea ce ştim bine că avem şi putem astăzi, la prestigiul real de care arta şi slujitorii ei trebuie să se bucure. Această uriaşă recuperare înseamnă, întîi de toate, o eliberare a omului de teama zilei de mîine, de umilitoare nesiguranţă.
Sigur, cu toate aceste zăbale de tristă memorie, cu toate piedicile puse de o protipendadă semidoctă şi străină de interesele naţiei, cultura română a mers înainte. Asta, ca semn al vitalităţii sale, al faptului că, prin ceea ce a avut mai de preţ în ea, a fost o expresie vie a filonului de geniu al poporului nostru. Şi, dacă vorbim de geniul creator al poporului, trebuie să spunem că acele condiţii de care grăieşte „apelul“ citat de noi au făcut ca puterea creatoare a naţiunii noastre să nu fie decît în mică măsură valorificată. Nu vom fi niciodată atît de departe de înaintaşii noştri din grelele Secole trecute încît să nu gîndim tulburaţi, întristaţi la soarta talentelor, a geniilor anonime risipite, pierdute pe drum, care au murit necunoscute! Şi poate că nu este pierdere mai mare, afectînd viitorul însuşi al unui popor, decît poprirea talentului, a geniului creator, a gîndului îndrăzneţ menit să ducă înainte carul istoriei, în rînd cu dezvoltarea generală a lumii întregi. (1979)
CORNELIU VADIM TUDOR