Mircea Tutilă creează poezia la nivel de univers țărănesc, fără pretenție de capodoperă. Ea ni se înfățișează ca un peisaj de lumină boreală, care sporește din rădăcinile firelor de iarbă, din apele izvoarelor, cu murmurul alene al undelor limpezi, din care răzbate glasul doinelor noastre strămoșești. Poetul dă dovadă de multă perspicacitate, respectînd cu finețe prozodia incantatorie a versurilor, pe care le cultivă cu discernămînt poetic special. Folosindu-se de metode specifice descrierilor, poetul își ordonează versurile astfel încît întregul lor să scînteieze în muzicalitatea impusă de un stil de lucru tradițional. Autorul ia ca modele Coloana infinită sau Masa tăcerii ale lui Constantin Brâncuși, ori costumul popular, cu eleganta ie românească, care dăinuie pe meleagurile noastre de mii de ani, poate chiar de dinainte ca Miorița să fi fost scrisă, sau poate că amîndouă au apărut dimpreună în tezaurul culturii române. Pentru ele, poetul Mircea Tutilă are un cult aparte, care se regăsește, ca mirul în lingurița de împărtășanie, în versurile sale luminoase, ce vin ca inspirație zilnică de pretutindeni, din toate cele cu care poetul se mărginește: de la grădina cu viță de vie și salcîmii în floare, de la bătrînii satului, cu chipul ca niște umbre de pămînt, cu cofele atîrnînd pe cobilița purtată în spate, ori de la părinții cu privirea umedă, care-și privesc odrasla luînd calea orașului, pentru învățătură. Cîte ceva din toate acestea se regăsește în poeziile și amintirile lui Mircea Tutilă, presărate pe-alocuri cu nostalgii care sînt de neșters din inima și sufletul poetului. El trăiește, prin versurile sale, momente deosebite de viață, legate indisolubil de natura patriarhală în mijlocul căreia s-a născut într-un decembrie friguros, nemurind-o, prin stihurile sale muzicale și temele alese, cu talent și sensibilitate. Poezia sa este croită din lumini, pentru veacurile toate, ca mărturie a faptului că satul românesc de odinioară, o lume căreia poetul i-a aparținut, este cu mult mai frumos și mai viu, prin obiceiurile și datinile păstrate, decît scriu poeții care se încumetă a-l cînta.
Mircea Tutilă este un poet statornic în acest sens, iar în creațiile sale se resimte sensibilitatea omului prieten cu primăvara cuvintelor, ce răsar la sat odată cu înverzirea codrului și trezirea la viață a cîntecului păsărilor. El este poetul care cunoaște și simte din aproape cum se cultivă brazda de pămînt, cum se curăță un izvor, dar mai cu seamă cum se melodiază în versuri dragostea de poezie. Așa e el, poetul vremurilor noi, care trăiește lumea satului la nivel de mit – mitul ingredientelor compoziționale ce țin de lumea cîntărilor sublime și a descrierilor pastelate.
În concluzie, poezia, pentru Mircea Tutilă, este ca o rugăciune în fața unui lan de grîu, spusă la răsăritul soarelui, înainte ca secera să culce la pămînt primele spice încărcate cu boabe de aur. Așa l-am perceput noi pe acest autor, după ce i-am citit primele stihuri. De atunci l-am așezat în rîndul poeților noștri preferați, regăsindu-ne nu doar ca obîrșii țărănești, ci contemporani în vremuri cu totul altfel decît cele din copilăria noastră, din care germinează, astăzi, poezia fibrei satului românesc.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”