Poeta porta-voce a trezirii românilor la demnitate naþională
  • 02-12-2024
  • 0 Comentarii
  • 198
  • 1
De-a lungul existenței lor, românii au fost nevoiți să înfrunte numeroase vitregii ale vieții, de fiecare dată însă, au renăscut ca Pasărea Phoenix din cenușă, din rădăcinile lor de voievozi. Iată că și în aceste vremuri sînt nevoiți să traverseze valurile tulburi ale istoriei din cauza dictaturii nefaste a comunității europene, a politicii mizerabile pe care o cultivă politicienii noștri, în numele unei democrații păguboase pentru omul de rînd. Cu toate acestea, românii știu să se distreze, să facă haz de necaz și să se consoleze unii pe alții, în acele momente ale vieții în care sînt încercați de destin... În ciuda greutăților, cu fruntea sus, pășesc pe drumul lor, încrezători într-o viață mai bună, fără invidie, ură și blestemățiile de tot felul, care par că se tot înmulțesc de la o zi la alta. Or tocmai astea fac ca viața să fie mai apăsătoare pentru omul de rînd, cînd e vorba să-și cîștige cinstit bucata de pîine, lucrînd pe la unii și la alții, și primind, în schimbul muncii lor, doar cît le scapă ălora printre degete. Am scris și cu alte ocazii despre vremurile acestea tulburi, pline de bejenie și de durere, în care românii își duc traiul cu greu, dar, cu toate acestea, ei rămîn încrezători că într-o zi, pe ulița fiecărui român și în inima țării, va triumfa lumina soarelui, așa cum odinioară sălășluia pe buzele și în privirea fiecărui român, pe inima fiecărei flori de mac, crescută din sîngele vărsat pe brazdele de pămînt strămoșesc și înmiresmată de sfinți din faguri de rouă. Ca toate acestea să se întîmple și să ducă la o îmbunătățire a vieții oamenilor, este nevoie de unitate, de dragoste și iubire de neam românesc, iar aceste elemente, care îi eliberează de tirania globalizării, trebuie să se regăsească în conștiința tinerii generații, care are obligația morală să se ocupe de gestionarea treburilor țării și de apărarea intereselor naționale. Numai o generație de tineri frumoși, isteți, ambițioși, puși pe fapte mari, care, atunci cînd vine vorba de țara lor, să ia frîiele în propriile mîini, va putea să călăuzească poporul spre propășire, către lumea, cu adevărat, civilizată. Civilizație înseamnă să duci un trai decent, în liniște și pace, nu cu strachina goală pe masă, fără pîine, și cu teama că din moment în moment te poți trezi ciuruit de ploaia de gloanțe a războiului criminal, care e tot mai aproape de casa românilor. Printre asemenea tineri, pe care ni-i dorim ghidați în viață de spiritul patriotismului, se numără Camelia Mitu, o poetă pe care am avut prilejul să o cunoaștem, cu un an în urmă, cînd avea să-și sărbătorească majoratul celor 18 ani. Ceva mai tîrziu, i-am conferit Marele Premiu la Concursul de creație literară „Vara visurilor mele”, înființat în urmă cu 22 de ani, de Editura „Amurg sentimental” (2002). Astfel, Camelia avea să fie încununată cu cea mai înaltă distincție a concursului nostru, la ediția a XXII-a, 2024. De la început, citindu-i stihurile, aveam să descoperim vocea poetului tînăr, în versurile căruia se simțea un aer proaspăt, exprimînd atitudinea sa față de vremurile pe care le traversăm. De la prima lectură ne-am dat seama că ne aflăm în fața unei tinere talentate, a cărei poezie abundă în imagini de revoltă personală, care poate căpăta o anvergură națională, dacă românii vor să se coaguleze în jurul mesajului poemelor sale, ei înșiși fiind martori la ceea ce se întîmplă într-o lume debusolată. Amăgiți de politica globalizării, nu vom ști niciodată unde ne va duce și unde se va opri aceasta, cu regulile și strategiile ei, unele de-a dreptul aberante, care nu duc nicăieri, toate fiind în detrimentul bunăstării oamenilor.
Spre deosebire de alți poeți de seama ei care, îndoctrinați de un modernism exacerbat, abordează în versurile lor tot felul de teme, din care lipsește cu desăvîrșire patriotismul, Camelia Mitu scrie versuri în care transpare durerea omului nevoit să-și ducă traiul cu greu în propria lui țară, unde străinii sînt cei ce dispun de soarta lui. În temele pe care le dezvoltă în poezia sa, Camelia Mitu spune lucrurilor pe nume și, în felul acesta, are posibilitatea să ofere cititorilor un motiv de meditație la... „Trezire”. Acesta este titlul, foarte inspirat, al volumul ei de debut (2024), cuprinzînd poezii în care se aude vocea poetului, strigînd, de la tribuna propriei sale conștiințe, neliniștea omului frămîntat de toate relele care au împînzit Pămîntul. Citind doar poezia „Trezire (IV), pag. 21, din volumul amintit, am ajuns la concluzia că tinerei autoare Camelia Mitu i se poate atribui, pe bună dreptate, titlul de poeta porta-voce a trezirii din amorțeală a românilor, întru demnitate națională și întregire a neamului româ­nesc:
„Nu ne-au ajuns oare secole
        de suferință,
Secole de lacrimi și durere?
N-ați văzut unde au dus veacuri
        de ură,
Declin și tragedii scrise în inimile oamenilor?
Țipete de jale, pe care vîntul le-a purtat
Din Roma Antică pînă acum?…
Pentru ce facem tot ceea ce facem,
Dacă nu pentru cei ce vor urma?

Și, dacă nu pentru copii,
Atunci pentru cine?
Noi, precum frunzele tomnatice, ne vom ofili,
Sufletul nostru se va scutura ca petalele unui trandafir
În bătaia vîntului.
Însă, cei din urmă, copiii, se vor înălța ca stejarii
                cei falnici.
Și atunci…
Ce lăsăm în urma noastră?
Ce lume le lăsăm lor?
O lume…
Cu războaiele noastre neterminate?
Îi facem soldații unei cruzimi ce ne aparține,
Sau sădim acum bobocul speranței pentru ei?
O lume mai bună și mai frumoasă
O lume în care, acolo unde noi n-am putut rîde,
Ei să rîdă.  
Și acolo unde noi n-am putut visa,
Ei să viseze.
Pentru că nu ne putem răzbuna trecutul,
Dar ne putem cîștiga viitorul.  
Deci, omule, călător prin timp,
Ce vei alege?
La debutul ei în revista „Amurg sentimental”, nr. 7 (339), iulie 2023, ca un preludiu la starea sa poetică, scriam: „Camelia Mitu este o poetă a lucrurilor efemere, iar poezia pentru ea este o emanație continuă de doruri și dorințe, explicate cu lux de amănunte, de schimbare în bine a lumii în care trăiește. Poezia ei este un strigăt de durere, de deșteptare planetară... Versurile sale conțin trăiri din viața reală, rostite în mod lapidar și fără reținere, îmbrăcate în straiele unei prozodii moderne. Chiar dacă, pe-alocuri, în stihurile Cameliei Mitu sînt vizibile oarece inadvertențe de exprimare, talentul natural, profund, nelipsit de un vulcanism exacerbat, încă neexprimat pe scene publice, o va ajuta, în cariera sa lirică, să devină o mezzosoprană a unui lirism fabulos. Ea are propria sa filozofie, propriile sale cutume, din care izvorăște melosul neliniștii propriilor sale versuri. Fiecare poezie a ei, cu trăiri și sentimente, ține de structura și de convingerile sale sufletești,
conform vremurilor în care trăiește”. Tot ce am scris
atunci venea să îi confirme talentul, și azi putem spune că nu ne-a dezamăgit.
Spre surprinderea noastră, însă, deunăzi aveam să o descoperim pe Camelia Mitu în calitatea de jurnalistă, care ia seama, cu un ochi ager, parcă născut pentru asta, la toate lucrurile pe lîngă care trece. La poeta-gazetar Camelia Mitu, se simte, atît în poezie, cît și în publicistică, ceva din parfumul literaturii lui Geo Bogza, la alt nivel de percepție a lumii, raportat la evoluția rapidă a modernismului haotic, demențial. Citind articolul „Cum să avem timp în «lumea fără timp»?”, este lesne de înțeles și de apreciat chintesența frazelor care sînt construcții poetice libere, bogate în conținut și emoții:
„În urmă cu ceva timp, am avut bucuria să petrec o vacanță la munte, ocazie cu care am vizitat Lacul Roșu, Cheile Bicazului și Lacul Sf. Ana. Am văzut munții României și mi-am umplut plămînii cu aer proaspăt și natură verde.
Revenind în București, am constatat că zilele ce mi se păreau aproape fără sfîrșit la munte, în care am avut timp să petrec în liniște și să reflectez asupra vieții zgomotoase de la oraș, trăind în mijlocul agitației urbane, au devenit mai scurte. Pare că, odată ce-am ajuns în oraș, s-a întîmplat ceva, o anume mutație, și timpul s-a compactat, iar o zi observam cum trece cum ai clipi din ochi!
De ce acest lucru? Ce anume din viața orașului modern, departe de natură, ne compactează percepția asupra timpului? Oare să existe un mecanism pentru ca mintea noastră să se elibereze mai repede de presiunea orașului și de vuietul asurzitor al poluării, iar atunci cînd se află în natură, dilată timpul, tocmai pentru a se bucura din plin de fiecare rază de soare, de fiecare gură de aer, de fiecare floare? Poate că acest fenomen al percepției diferite asupra timpului are loc tocmai pentru ca mintea noastră să poată respira din plin altceva decît privirile răutăcioase ale oamenilor, fumul de la mașini, peisajul dezolant al străzilor, aflat într-un interminabil șantier cu schimbatul în mod repetat al bordurilor, refacerea trotuarelor sau a craterelor de la schimbarea conductelor de canalizare.
Deși a trecut destul timp de la acea minunată vacanță, sufletul meu încă tînjește după munte, după natură și sălbăticia uitate de lume. Așa simt, pentru că aceste locuri Dumnezeu le-a creat pentru bucuria omului, prin care timpul parcă uită să mai treacă. Pădurile întinse, adînci, cu vîrful munților înalți, de neatins, îți dau impresia că, dacă te-ai avînta în adîncul lor, nimic și nimeni nu te-ar mai putea găsi sau atinge vreodată. Locuri în care în liniște poți să visezi, cu care te poți contopi, unde plămînii, mintea și sufletul pot respira un aer curat, puternic ozonat.
Cînd mă aflam în mijlocul naturii și contemplam asupra frumuseții care se întindea în fața mea, timpul trecea molcom, creîndu-mi sentimentul că pe lumea asta sînt lucruri care nu pot fi învinse. Fiecare lucru părea că are o ordine firească, așezat după o lege nescrisă pe care noi, oamenii, n-o cunoaștem, dar bănuim că ea se definește prin fenomenele naturale care dirijează mersul vieții pe Pămînt. Fiecare frunză cade la momentul potrivit și fiecare floare înflorește atunci cînd trebuie. Natura are o armonie unică, sălbatică, nemiloasă uneori, poate chiar de neînțeles, dar își urmează neîntreruptă cursul.
Poate că aceasta este o lecție la care trebuie să luăm aminte și să înțelegem că fiecare întîmplare, eveniment, circumstanță din viața noastră are o ordine anume și care a fost menită să ne poarte pașii prin lumea aceasta sufocată de atîta modernism. Din păcate, se pare că, de multe ori, uităm faptul că natura este cea dintîi casă a sufletului nostru”.
Așa sună primul ei articol scris pe calapodul unor descrieri destul de substanțiale, ca ingrediente ce țin de genul descrierilor reportericești ale unui scriitor dotat cu mari șanse de a se afirma în lumea literară curentă. Oricum vrem a-i spune, scriind aceste rînduri despre Camelia Mitu, o facem dezinteresat, doar considerînd că este de datoria noastră morală ca tinerii noștri să aibă prioritate, prin știința lor de carte, prin talentul lor, a scrie și a cînta iubirea de țară, între fiii neamului românesc, în toate momentele lor de existență. Iar prin rîndurile pe care i le-am consacrat Cameliei, credem că ne-am făcut datoria cu prisosință față de o tînără care știe de la părinții ei ce sînt greutățile vieții și prin cîte ai de trecut, odată cu avansarea în viață, într-o lume în care ciocoii se înmulțesc de la o zi la alta, cu gînduri doar de a jefui acest popor. Considerăm că, la fel ca în cazul altor creatori de frumos din țara aceasta, prin generoasele ei poezii și articole gazetărești, locul Cameliei Mitu este aici, în familia mare de români, care trebuie să renască, pentru nemurirea datinilor și obiceiurilor lor.
Citind articolul semnat de Camelia Mitu, am ajuns la concluzia că ne aflăm în fața unei tinere talentate, care din toamna aceasta a devenit studentă în anul întîi la o facultate de comunicare din București. Deie-i Dumnezeu gînduri frumoase, spre a sluji cuvîntul românesc întreaga sa viață, întru amintirea străbunilor noștri, din care neamul acesta a renăscut de fiecare dată cu inimă de voievozi și goruni statornici pe culmile înalte ale munților României, țara în care voievod este, de fapt, fiecare român rămas solidar acestor plaiuri. Tot așa cum stejarii milenari au înfruntat aici viscolele iernii, arșițele verilor, dar, mai cu seamă, urgiile celor două războaie mondiale care au trecut peste ei, și din care au ieșit victorioși!
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite