La numele cu care această poetă din Năvodari își semnează volumul de versuri ,,Frînturi de suflet” (2021), am remarcat că are la bază un joc de cuvinte, cu diferite sensuri și înțelesuri în limba română... Plastic, pot fi interpretate în conformitate cu istoria acestor locuri, unde întîlnim un ambient muzical deosebit, dimpreună cu o lumină divină specială. Întru recurs la memorie, Aurelia înseamnă, metaforic, aur, bucurie... Ica, dragoste și fericire, iar Muca, întregul dintr-un tot unitar poetic, dimpreună cu alte origini și neamuri, dat fiind faptul că această poetă descinde dintre apele mării năvodărenilor. Acesta este locul în care luceafărul este atotbiruitorul valorilor scînteind în amoruri de fecioare despletite în larguri de vise nobile și stele rubinii. Toate aceste trei cuvinte împletesc frenetic numele său, legat printr-un șnur de viță de vie și ramuri de salcie sălbatică. Și acest nume derivă din poezia pe care o scrie din bucuria de a trăi și pentru care aduce mulțumire celei care i-a dat viață. Regăsim, în conținutul acestei piese, intitulată ,,Femeie, dor divin” (pag. 20), un arsenal de sentimente tulburătoare, prin care poeta cîntă femeia nu la nivel individual, ci la modul poetic general, statuat în conștiința întregului univers: ,,Să fii femeie-i dar din Cer/ În inima-i ascunsă,/ E doar magie și mister,/ De lume nepătrunsă.// Să fii femeie, nu-i ușor,/ Să ai trăiri intense,/ Să înțelegi cuvîntul «dor»,/ Dar lumii să nu-i pese.// Să fii femeie, e un chin,/ Să simți dureri, o mie,/ Dar chipul să îl ții senin/ Ca lumea să nu știe.// Să fii femeie, e sublim,/ Ai visuri, o grămadă,/ Iubirea-n suflet, și din plin,/ Dar lumea n-o să vadă”.
Prin urmare, cele trei cuvinte, nume proprii, sfințite cu diamante de curcubeu și sudate între ele nu cu cratimă, ca semn de punctuație, ci printr-un brîu țesut din fire de busuioc, astăzi i-a adus noroc, întru izbăvirea ei ca poetă lirică, cu versul plămădit din razele de lună nouă și țipătul pescărușilor de pe digurile viscolite de vîntul iernii, spre recunoașterea teritoriului ei, cu așchii de gheață singuratică și amintiri rebele despre salvamarul de astă-vară. Și parcă nu i-ar fi de ajuns că, în versurile sale, Aurelia-Ica Muca împletește iarbă verde, întru descîntec de dor și jale, ea aprinde scîntei de nemurire, îmbrăcate în fir de borangic, aducînd aminte singuraticilor de valea iubirii, unde își puteau găsi perechea. Și povestea continuă cu noaptea de Înviere, cînd se deschid comorile vieții, iar urșii aleargă cu basmale din frunze de brusture pe cap, dînd de veste moșmartinilor că, la toamnă, vor avea din belșug mere pădurețe, fragi, ghindă pe săturate, iar popîndăii vor cînta la pian pe rădăcinile de troscot, acoperite de franjuri de rouă și tighelite de polizoarele vîntului.
Așadar, deschid la întîmplare cartea acestei poete cu statut de menestrel ce urmează, în alcătuirea versurilor sale, un ritual al lucrurilor firești, dar pline de farmec. Citesc, întru aducere aminte, de Veronica Micle și Mihai Eminescu, uniți de legendă în plinul lor farmec și glorie, de Panait Cerna și, de ce nu, de tainicul poet Ovidiu, exilatul de la Pontul Euxin, care a lăsat megaliticicele sale pentru zestrea poetică a constănțenilor, și descopăr la Aurelia-Ica Muca bucurii, tristeți, nostalgii, și, nu în ultimul rînd, multă simplitate și sinceritate, care, prin timiditate și reținere, îi conferă originalitate... Iată că poeții, chiar dacă se răsfață prin pletele ploii azurii, vestesc lumii că nu sînt doar niște umbre călătoare, ci trăiesc cu adevărat printre noi, ca niște apostoli de lumini veghind în cîmpul cu floarea soarelui, pe un vîrf de deal. În cazul Aureliei-Ica Muca, aura ei poetică strălucește deasupra apelor mării care înconjoară Năvodarul, împletite cu nostalgiile ei, poeta devenind astfel un mesager al vrajei mării, prin imagine artistică și descrieri colosale: ,,Privind în larg vapoare, în valuri ancorate,/ Și liber pescărușii, în țipete planînd,/ Îmi răscolesc în suflet trăiri adevărate,/ Idei nestăvilite se zbat în al meu gînd./ A mării adiere, ce mi se scaldă-n plete,/ Mi-aduce-un dor de mine, de cea care am fost./ N-aș vrea-n această clipă să retrăiesc regrete,/ Nu se întoarce timpul și n-ar avea vreun rost” (,,Fără regrete”, pag. 71). Rămînînd tot în perimetrul nostalgiilor autoarei, dăm curs poeziei ,,Atît de toamnă” (pag. 72), care merită citită pentru lirismul ei, dar mai cu seamă pentru patosul trăit la instalarea toamnei, care începe lent, prin căderea frunzelor, una cîte una, pentru ca, în final, toate ,,pe jos vor zace”: ,,Mi-e toamnă iar și mi-e pustiu./ Îngălbenită, frunza moare,/ Mă întristează și nu știu/ Dacă o doare.// Mi-e toamnă și mă trec fiori/ Cînd nu mai poate fi privit,/ În zori, pe malul unei mări,/ Un răsărit.// Mi-e toamnă, lacrima-mi coboară,/ Privind spre cer, în depărtări,/ În stoluri, păsări care
zboară/ Spre alte zări.// Mi-e toamnă și îmi e tîrziu,/ Natura, verdele și-l coace,/ Covor de frunze, ruginiu,/ Pe jos va zace”.
Iată două poezii scăpărător de sublime ca temă a mării și a toamnei, în care este evidentă starea omului visător, creînd versuri de nuanță, pe înțelesul tuturor, și de o calitate majoră. Astfel de poezii pot fi înscrise în cartea trifoiului alb, cu altare de vis și struguri din podgoriile dobrogene, ca metafore împlinite din frămîntări lăuntrice. Pentru că poeta, prin scrierile sale, este ca o zeiță cu versul înflorit în buchete de pace sufletească, trăind într-un moment al timpului alături de poezie. Cuvintele noastre poetice încearcă să-i deschidă calea Aureliei-Ica Muca spre o temeinică poezie în lumea literară dobrogeană. Ne-am bucura cu prisosință de evoluția ei, aidoma zborului de pescăruș deasupra valurilor mării.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”