Cu ocazia Centenarului Marii Uniri (2018), am scris mai multe poezii cu caracter patriotic, continuarea celor din volumele ,,Cu tălpile goale” (2011), ,,Ceasul de la Sfîntul Gheorghe” (2012) și ,,Prin ochii lui Vadim, Ardealul cîntă!” (2015), pe care le-am adunat în volumul ,,Țara mea de la străbuni” și care, din motive economice, a apărut în primăvara anului 2022. Am purces la acest gest poetic, pe de o parte, ca român care își iubește țara, și, pe de altă parte, ca scriitor, considerînd că, în felul acesta, îmi aduc și eu contribuția la evidențierea acestui eveniment istoric important din viața poporului român. Și o fac cu toată dragostea ce-o port țării mele, nevoită acum să înfrunte o lume pusă pe căpătuială și jaf.. Fiindcă, dacă s-a ajuns aici, de vină nu este doar omul politic, ci fiecare dintre aceia care, în funcție de interesele personale, au contribuit la devalizarea avuției țării. Poemele mele, într-un fel sau altul, pot fi socotite descrieri lirice amănunțite, pe care le-am dăltuit, cu tot dragul, în marmura cuvintelor, ca martor ocular al celor 32 de ani de cînd noul capitalism s-a așezat pe plaiurile noastre, și nu din voința omului de rînd, ci a conducătorilor, că așa ne-a fost dat nouă... Vedem cum tot mai mulți români nu mai vor să audă de țara lor, sînt tot mai indiferenți la problemele ei. Fiecare visează cum să plece cît mai repede, oriunde în lume, acolo unde crede că bunăstarea pică din cer. Așa a ajuns România de azi... Mai mult hăituită decît apărată, și bogățiile ei, vîndute bucată cu bucată. Românii noștri nu mai sînt patrioți, nu mai pun preț pe valoarea și frumusețile țării lor. Nu se mai vorbește despre faptele de vitejie ale înaintașilor, oameni simpli, care nu aveau carte, dar care au înțeles că, dacă nu-și apără țara și neamul, vor fi veșnic supuși prigoanei, orfani de idealuri și de munți, de cîntecul păsărilor de la noi, de bogăția brazdelor de pîine din țara numită, cîndva, Grădina Maicii Domnului. Noi i-am spune Raiul daco-latinității, în care se regăsesc cîntecele noastre milenare, freamătul doinelor, însoțite de rugăciunile și credința în Dumnezeu. Toate acestea datorîndu-se rădăcinilor noastre de daci liberi, care nu se vor îngenunchiați și care își doresc să trăiască întru bunătate și armonie. De aceea se spune că românii sînt oameni buni, milostivi și ospitalieri, care își întîmpină oaspeții cu pîine și sare, ceea ce înseamnă spor... Așa sînt ei, și îi vedem astfel mai cu seamă în zilele de sărbătoare. Numai că pentru tot ceea ce se întîmplă acum în țară, de vină nu e nici soarta, nici Dumnezeu, ci noi toți, de la vlădică pînă la opincă, pentru că nu știm a ne apăra, vorba ceea, ,,nevoile și neamul”. Riscăm să pierim ca neam, dacă nu ne trezim și nu facem ceva să oprim dezastrul. Și acel ceva înseamnă Unire. Altfel, vom dispărea în uitare și nimeni nu va mai ști de neamul care a trăit pe această gură de rai, cu o limbă ,,dulce ca un fagure de miere”. Iată rostul acestor poeme, pe care le-am scris din dragoste de România.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”