Pledoarie pentru sănătatea Poporului Român (1)
  • 07-06-2021
  • 0 Comentarii
  • 1531
  • 11

Stimați colegi, cred că dacă medicii s-ar purta cu noi, la consultații, așa cum ne purtăm noi cu ei acum, la votarea acestui proiect de lege, pentru înființarea Ordinului Medicilor, am muri pe capete. Este regretabil că Parlamentul României amînă „sine die” dezbaterea legii de funcționare a unui organism necesar în România modernă. Întîmplarea face că azi noapte citeam „Viața lui Ion Brătianu”, scrisă de fiica lui, Sabina Cantacuzino, și tipărită în 1933 – la un moment dat am găsit un pasaj foarte interesant legat chiar de medici. E vorba de soția marelui Carol Davila, care acuzase o anumită indispoziție, s-a dus la Spitalul Colțea, unde lucra soțul ei, un asistent al celebrului său bărbat era acolo, femeia i-a cerut niște chinină, omul i-a dat medicamentul și, după cîteva minute, coborînd din trăsură în față la Capșa, aceasta s-a prăbușit și a murit. Din distragere de atenție, din zăpăceală, asistentul înțelesese stricnină. Și i-a dat stricnina în loc de chinină. Un caz mă­runt în raport cu Istoria, dar este foarte important pentru a stabili responsabilitatea medicilor. Medicii sînt, dintre toți profesioniștii unei Țări, cei mai aproape de moar­te. Ei se situează la hotarul dintre viață și moarte. Să ferească Dumnezeu să-ți frîngi mîinile pe culoarul unui spital, sau să te rogi lui Dumnezeu și să îngenunchezi la ușa unui doctor pentru a salva nu viața ta, fiindcă viața noastră contează mai puțin, dar viața unor ființe dragi. Am un respect extraordinar față de medici. Ce e drept, ei sînt o castă aparte, nu întîmplător la ei, și nu în altă parte, s-a născut această formulă invidia medicorum – invidia medicilor. Ei au darul de a se sfîșia între ei cu o fervoare demnă de o cauză mai bună. Nu-i mai puțin adevărat că sînt și unii oameni imposibili printre ei. Îmi vin în minte acum „Memo­rialele” lui Vasile Pârvan. Istoricii prezenți în sală știu că el făcea distincție între preoții jertfei și preoții hranei. Citez din memorie, de fapt, parafrazez ce zicea Pârvan: Cine, pe frontul de luptă, va putea să-l scoată din tabietul lui pe acel medic care, în canonada cea mai teribilă, cu obuze căzute la doi pași, cu trupuri sfîrtecate, își soarbe cafeluța în liniște, și își fumează țigara lui aromată?! Sînt și astfel de cazuri, au fost și vor mai fi, dar nu cred că așa ceva caracterizează tradițiile cu adevărat eminente ale medicilor din România.

Din păcate, noi am început să ne purtăm față de acest Ordin al Medicilor de parcă ar fi vorba de un Ordin al Pacienților, care poate fi amînat la nesfîrșit, de care e nevoie sau nu e nevoie. Eu vă spun că este imperios necesar și propun să votăm, dacă e cazul, să trecem chiar astăzi la aprobarea proiectului de lege. Dez­bateri generale, din cîte îmi aduc aminte, au mai fost, ce să mai dezbatem? Tot ge­neralități? Nu ajunge că nu sînt geamuri în spitale? Că se hrănesc bolnavii cu cas­traveți și cu ceai? Și ceaiul, vai de capul lui, apă de ploaie?! Nu ajunge că medicii sînt, poate, cei mai prost plătiți intelectuali din România?! La cea mai mare respon­sabilitate posibilă, față de viața omului, medicul are cel mai mic salariu. Așa ceva, de fapt, este o jignire și față de anii de studiu pe care i-au petrecut, dar și față de fibra biologică a Poporului Român. Acest Ordin este foarte necesar, totodată, și pentru a stăvili fenomenul în continuă creștere, aluvionar aș spune, al șarlatanilor. România a început să fie invadată de două categorii de șarlatani mari (sînt și altele mai mici). Mai întîi, falșii profeți, care se duc prin tîrguri, pe la Moși, pe la răscruci și pe unde se află un pîlc de gură-cască, ei profețesc ba sfîrșitul lumii, ba anunță că s-a născut iar un pui cu două capete și șase picioare, și e musai, trebuie să cadă niște blocuri prin apropiere, să vină sfîrșitul lumii, și astfel se ia în derîdere numele Domnului. A doua categorie de șarlatani o reprezintă așa-numiții vindecători, de care România n-a fost străină nici înainte – să ne aducem aminte „Istoria Bucureștilor” a lui Iones­cu-Gion, unde aflăm că tot în mahalaua Colței era o babă care îi trata pe bolnavi dîndu-le să înghită... excremente de cîine.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(6 octombrie 1993, plenul Senatului României)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite