Pledoarie pentru epigramă
  • 14-01-2021
  • 0 Comentarii
  • 100
  • 0

De mai multe decenii se bate monedă pe expansiunea epigramei în cîmpul literar românesc, cu aspectele pozitive şi negative ale fenomenului: pe de o parte, specia cîştigă în valoare printr-o nouă spiritualitate, prin supleţe şi cizelare prozodică, pe de altă parte, datorită inflaţiei, este confundată cu orice improvizaţie în patru versuri, de cele mai multe ori fără sare şi piper şinu de puţine oripublicată. La o lansare de carte de anul trecut, profesorul de literatură Ion Rotaru spunea că epigrama a fost ca un glonţ al spiritului, un afront de boierie intelectuală, dar a distrus-o gazetăria.

Înflorirea epigramei româneşti se datorează, în primul rînd, rolului pe care l-a căpătat umorul, în general, în societatea modernă cu haos şi schimbări de guverne. Tudor Vianu afirma că surîsul este primul semn al civilizaţiei. Dacă rîzi, nu poţi ţine sabia în dinţi, dacă surîzi nu poţi ridica bîta. Nevoia de rîs e sinonimă cu nevoia de a te încrede în perfectibilitatea fiinţei umane.

În al doilea rînd, înflorirea epigramei se datorează faptului că acest catren buclucaş se potriveşte ca o mănuşă firii şi spiritului românului înzestrat cu umor, dar şi cu har de versificator şi cu ureche muzicală. Ce scriitor – mare sau mic – n-a scris catrene (lirice sau epigramatice)? Dar nu orice catren, oricît de perfect ar fi din punct de vedere prozodic, este o epigramă, după cum nu orice poantă sau vorbă de duh pusă în versuri poate constitui un catren epigramatic. Spiritele fine înţeleg acest lucru, ştiu că nu mergi la cucerirea unei cetăţi cu praştia. Un catren devine o epigramă (sau epigramatic) atunci cînd conţine o ciocnire de idei (exprimată sau subînţeleasă, care, printr-o întorsătură ingenioasă de condei, se descarcă în poantă. Deci, în spaţiul strîmt a patru versuri, epigrama închide o poantă motivată de tensiunea ce ia naştere în interiorul catrenului, o scăpărare neprevăzută de umor care răstoarnă premisele primelor versuri, aruncînd, în final, o străfulgerare, o revelaţie, implicitul devenind explicit. Poanta e comisă cu intenţie, implicarea autorului fiind, de cele mai multe ori, totală. Atributul esenţial al tuturor acestor trăsături este spiritualitatea: epigrama trebuie să aibă spirit – de la umorul ce declanşează rîsul sănătos, balcanic, la revelaţia produsă de fineţea gîndirii sau forţa imaginii. Epigramistul stăpîneşte acele modalităţi de exprimare care amplifică echivocul, mărind distanţa dintre implicit şi explicit. De aici, duplicitatea epigramistului: e ca şi cum ar lua cititorul de mînă şi l-ar conduce pe un drum greşit; încrezător în el, cititorul îl urmează şi autorul îl înşală de dragul surprizei.

Epigrama concentrează esenţe şi operează asocieri neaşteptate. Cele mai gustate creaţii sînt cele care dau senzaţia că „au curs“ dintr-odată, firesc, de la început pînă la explozia poantei, comunicînd „frăgezimea spontaneităţii“ la care ţinea atît de mult Şerban Cioculescu. Chiar dacă nu provoacă rîsul, ele stimulează gîndirea, creează o bună dispoziție și o anumită intimitate între autor şi cititor: oferă o legătură directă cu cel care le receptează, îi comunică o idee, o nuanţă la care nu s-a gîndit, un aspect din realitate neluat, în general, în seamă, dar important. Între autor şi cititor nu mai sînt personaje intermediare, acţiuni complexe, ci o relaţie directă între cei doi factori ai actului de comunicare.

Un catren epigramatic îndeplinește „trei condiții necesare și suficiente”:

-prozodie corectă (armonia versului)

-mecanismul epigramatic (moșirrea poantei) și

-poanta (motivată de preambul și declanșată de întorsătura ideii). De exemplu:

Suită de jocuri populare

Nici pe treapta de putere

Jocul popular nu piere

Joacă-n Parlament suita

Stînga, dreapta și-nvîrtita.

Epigramistul – cel care scormoneşte tainele firii umane cu vocaţie de detectiv de geniu – îşi ascute săgeata pe piatra filozofală şi scrie cu limba… soacrei. Acest „miştocar“ înnăscut, dar şi moralist înnăscut îşi asumă o responsabilitate civică, el contribuie la întreţinerea unei vieţi spirituale bogate în ţara lui. Prin epigramă, îşi exprimă încrederea în capacitatea vitală a societăţii care se gîndeşte pe ea însăşi în devenirea ei. Pentru el, umorul e un fel de denunţare: rîzînd, contestă în numele vieţii, îi contestă pe toţi cei care ne împiedică să trăim frumos. El simte suflul timpului său, pulsul gîndirii lui e racordat la ritmul ideilor din acel timp. Pe de altă parte, umorul epigramelor sale îi ţine loc de platoşă care să-l apere de propria-i sensibilitate. Epigrama poate fi comparată cu dragostea la care se referă Eminescu într-o „strigătură“:

Tolba dragostei-i de aur,

Dar săgeata-i otrăvită.

Arta epigramistului nu este întrecută de nici un alt creator de literatură umoristică. În epigramă joacă fiecare expresie, luceşte parcă fiecare cuvînt; nu e vorba numai de puterea cuvintelor propriu-zise, ci şi de puterea creatorului de a le pune în contextul care să le dea conotaţia dorită. În aşa-zisele jocuri de cuvinte – ce antrenează, de fapt, jocuri de idei – expresiile execută piruete, oprindu-se în poziţia cu cel mai mare cîştig spiritual sau umoristic.

Cei ce nu produc şi nici nu gustă umor duc o viaţă mai cenuşie decît cei cu simţul umorului, chiar dacă au alte compensaţii. Dacă altor creaţii umoristice li se cere să fie oportune, efectul epigramei se produce în orice împrejurare în care se adună oameni de spirit, ea e binevenită oricînd pentru că se vor găsi oameni care să-i guste poanta şi să intuiască rostul înţepăturii. De aceea epigrama cunoaşte o adevărată înflorire în contemporaneitate. În 1939, în revista VESELIA (2 noiembrie) se specifica: „Sîntem singura ţară în care EPIGRAMA, această floare rară a spiritului, este cultivată într-un mod oarecum organizat (apăruse revista EPIGRAMA – nota ns.). În afară de Spania şi de ţările neolatine din America de Sud, unde apar din cînd în cînd acele «Flor de epigramas», antologii de epigrame folclorice, nici una din celelalte ţări n-a cunoscut o afluenţă atît de mare de volume conţinînd epigrame şi numai epigrame.

În concluzie, ÎNFLORIREA EPIGRAMEI ROM­NEŞTI în actualitate este o evidenţă care nu mai are nevoie de demonstraţie. Se poate afirma chiar că ea a devenit un fenomen cultural: a pătruns în toate mediile sociale, se consumă cu rapiditate, e căutată în paginile publicaţiilor şi tot mai mulţi cititori sînt atraşi de sfera ei, încercînd să compună catrene. De aici, creşterea numărului de epigramişti, dar şi inflaţia de epigramă din ultimii ani; totuşi, chiar dacă multa nu înseamnă şi multum, în noianul de producţii apărute, îşi face loc un număr îmbucurător de catrene epigramatice antologice. Se poate spune că superproducţia în domeniu întreţine atmosfera de efervescenţă din care ţîşneşte marea epigramă.

Preluînd tot ce e valoros în epigrama clasică, epigrama actuală şi-a adaptat mijloacele de expresie şi aria de cuprindere gustului şi felului de a gîndi al contemporanilor dornici de noutate. Poanta se bazează pe jocul de idei percutante, pe expresia/imaginea şocantă, mînuite cu ingeniozitate artistică şi ascuţime de minte.

Ca produs spiritual prin excelenţă, epigrama se circumscrie sferei contemporane de sensibilitate şi receptare, fiind în consonanţă cu reprezentările, ideile, simbolurile omului din zilele noastre. Cresc, pe de o parte, dimensiunea poetică a epigramei, pe de altă parte, gradul de obiectivitate. Metafore greu de bănuit în economia catrenelor conferă subtilitate şi forţă ideilor. Cîştigă în valoare şi epigrama aforistică, prin semnificaţiile de universalitate, precum şi cea politică. Autorul este un microunivers care încearcă să se identifice cu macrouniversul – lumea şi vremea lui –, dar de pe poziţii specifice: deşi produsul său literar determină o anumită atitudine, el îşi menţine o rezervă de bunătate activă şi lucidă faţă de cei din jur, toleranţă explicabilă prin simţul umorului şi prin acumularea de experienţă umană. Produsul muncii sale conştientizează faptul că meseria de epigramist nu e o pierdere de vreme, un joc pentru timpul liber, ci este trudă, plăcerea de a suferi pe idee şi pe vers pînă devin scînteietoare. Atîta timp cît nu se simte fenta, curbura zborului, totul aterizează într-o geometrie banală. Prin rostogolire, ideile se fasonează, se reaşază şi ajung la adevăr. Gîndul se mişcă tot timpul ca o giruetă printre planurile semantice, soluţia stînd sub semnul anihilării contrariilor. În epigrama modernă, se extinde aria ironiei, care reprezintă o atitudine, după cum spunea E. Lovinescu. Pe de altă parte, creşte gradul de obiectivitate, printr-o aparentă detaşare a epigramistului de obiectul vizat, se exprimă direct idei de mare forţă, dublate de imagini de o vigoare plastică surprinzătoare. Detaşarea e aparentă pentru că obiectivitatea e masca de sub care epigramistul condamnă sau ia în derîdere, demitizează instituţii (preşedinţia, justiţia etc.) şi îi dezeroizează pe reprezentanţii lor.

În ultimii ani, a apărut, deci, un număr impresionant de cărţi de epigramepeste 50 de titluri anual, şi orice carte de epigrame constituie o victorie a spiritului, o invitaţie la luciditate, punînd în mişcare un întreg demers intelectual. Între coperţi, se închid fragmente şi simboluri ale realităţii care, prin insistenţă şi acumulare, realizează un adevărat spectacol de idei. Să i se respecte, deci, demnitatea de către cei care o scriu sau o descriu.

Acest produs umoristic n-are cum să fie expediat în afara literaturii, nici la subsolul ei, nici la gardul ei, cu toate rebuturile care circulă nestingherite, aşa cum nici poezia, cu toate nereuşitele publicate în volume simandicoase, nu poate fi izgonită din cetatea literelor româneşti. Dacă, totuşi, epigrama stă la gardul literaturii, stă în interior şi priveşte departe, peste el.

Dr. ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite