Ce fel de prinț o mai fi și ăsta?! Cum de nu l-a mustrat conștința pentru că a împușcat fără milă un animal superb, lipsit de apărare? Și nici faptul că a corupt cîțiva fraieri nu i-a păsat... Prinț sau borfaș, fapta săvîrșită e aceeași. Dar, ca să ajungă în această situație, prințul trebuia să aibă aprobare. Și a avut! „De ce să aibă proștii ăștia de români un astfel de exemplar?”, și-o fi zis înaltul demnitar care a dat o astfel de autorizație, bazată, în fapt, pe o șmecherie. Vezi Doamne, autorizația ar fi fost emisă pentru împușcarea unei ursoaice amărîte, care făcea rău unor localnici din zonă! Numai că pentru aceasta nu era nevoie de un prinț austriac. Și a urmat ceea ce acum știe toată lumea... Deși cîțiva inși știau că se comite o ilegalitate, nici unul dintre ei nu a luat vreo măsură pentru a o împiedica. Chiar cu riscul de a-și înfrunta șeful! „Așa a fost să fie. Ăsta e destinul ursului”, a conchis în manieră mioritică cel căruia îi trecuse o clipă prin cap ideea că nu e bine ceea ce se întîmplă. Și s-a produs dezgustătorul eveniment... Care, evident, trebuia să se desfășoare în mare secret. Dar n-a fost să fie... Cineva a avut „neastîmpărul” de a face cîteva fotografii, din care una îl înfățișează pe „prințul” respectiv savurînd o țigară după uciderea ursului. Un exemplar superb lipsit de apărare, ce putea fi admirat de mulți semeni ai noștri, adus la nasul ucigașului înarmat pînă-n dinți! Un ucigaș cu sînge rece, care a apăsat pe trăgaci fără mustrări de conștiință, făcînd din fapta reprobabilă un titlu de glorie... nobiliară! O glorie bazată pe minciună și lașitate, fiindcă, în fața opiniei publice, care a reacționat dezaprobator, marele prinț nu are tăria și demnitatea – trăsături specifice caracterelor nobile – de a recunoaște că a ucis superbul exemplar, ci susține, în pofida evidențelor, că a împușcat un urs... oarecare! Încă o dovadă a „calității” sale... nobiliare. Interesant de urmărit e și ce se întîmplă cu vinovatul, sau vinovații, din tabăra română!

IOAN STOICA