Ion Negulici, fiu al preotului Dimitrie Negulici și al Pelaghiei, s-a născut în 1812 în Cîmpulung Muscel și a început învăţămîntul primar la singura şcoală de băieţi din zonă, înfiinţată de Doamna Chiajna pe lîngă Biserica Sf. Ilie. A trecut apoi la „Şcoala după Uliţa Văii” a preotului Gheorghe Badea, unde a primit cele dintîi noţiuni de „începuturi de zugrăvie”. Contele Scarlat Rosetti, fost primar al Capitalei, venea adesea la Cîmpulung să inspecteze activitatea Epitropiei Flămînda, fondată de unchiul său la 1765 și așa se face că, într-una din aceste călătorii, „izbit de aptitudinele cu totul extraordinare” ale copilului Ion Negulici, Rosetti l-a adus, pe la 1823, la București, ,,în vestitul atelier de cusături al mamei sale, Maria Rosetti, unde îndemînarea la desen a micului artist s-a limpezit în scurtă vreme”. În 1826, a început liceul la Pensionatul Buchholzer şi l-a continut la Colegiul Sf. Sava, dar s-a retras de la cursuri din motive de sănătate şi pentru că, după cum mărturisea, „profesorii cei buni şi adevăraţi şi-au dat demisia, văzînd halul învăţăturilor de acum şi văzîndu-se popriţi a spune adevărul de la catedră”.
Pregătirea artistică în marile ateliere
de pictură din Europa
În 1830, tînărul a plecat la Iaşi pentru a lucra în atelierul pictorului italian Niccolò Livaditti, refugiat politic din grupul carbonarilor, ajuns la Iași cu o trupă de actori francezi și devenit un portretist foarte apreciat de boierii moldoveni. Negulici a rămas timp de trei ani în capitala Moldovei, apoi s-a îndreptat spre Paris, împreună cu Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Nicolae Docan – așa cum arăta Alecsandri într-o scrisoare către Ioan Ghica –, oprindu-se în atelierul lui Leon Cogniet, considerat de contemporani ca o mare speranţă a picturii franceze. Apreciat de noul maestru, Ion Negulici a învăţat şi a lucrat în Franța pentru următorii patru ani. În 1837 a revenit la Cîmpulung cu ,,ucenicia” încheiată și și-a improvizat un atelier în casa părintească, din această perioadă datînd cîteva dintre primele sale portrete (inclusiv cele ale părinților).
Artistul nu a rămas mult timp în orașul natal și, după un scurt popas la Piteşti, la începutul anului 1838 a sosit la Bucureşti, intrînd în anturajul curții domnitorului Ghica. Din această epocă datează portretul lui C.A. Rosetti în uniformă, al lui Cezar Bolliac, portretele familiei Budişteanu, Nicolae Bălcescu şi al bătrînului Mănescu. Anul următor, Ion Negulici a făcut o călătorie la Atena, moment consemnat astfel de „Curierul de Ambe Sexe” (nr. 15 din 1840): ,,Dl I.D. Negulici, artist în zugrăvie, zăbovindu-se mai multă vreme în Franţa şi întorcîndu-se în patria sa unde e cunoscut de mai de mult, a pornit acum în urmă în părţile Orientului, unde, în călătoriile sale, trecînd şi prin Grecia, cu mulţumire vedem gazetele greceşti vorbind de talentele artistului român”.
În 1841, s-a îndreptat din nou spre Paris, intrînd de data aceasta în atelierul lui Michel Drolling, ca bursier. Era urmarea raportului întocmit de Eforia Școalelor către domnitor, în care se scria: ,,Ca să se poată dar forma în viitor dintre fiii acestei ţări artişti destoinici de a lăţi şi între români acest gust, Eforia a chibzuit a da mijloace deocamdată măcar numai unuia dintre tinerii ce se vor găsi cu mai multă aplecare la asemenea învăţătură, spre a se desăvîrşi în vreuna din Academiile Europei. În privinţa aceasta, luîndu-se prilegiul de a cunoaşte lucrările d-lui Ion Negulici şi văzîndu-se că acest tînăr are fireşti dispoziţii la arta picturii şi că numai din lipsa cheltuielilor trebuincioase precurmîndu-şi învăţătura ce începuse în Academia de la Paris s-a întors aicea, Eforia chibzuieşte a da d-lui Negulici din Casa Şcoalelor cîte 200 galbeni pe an, ca să meargă la Roma sau la Paris, spre a-şi desăvîrşi la Academia de acolo, în curgere de cinci ani, începuturile ce au dobîndit în arta picturii şi, după acest soroc, să fie dator a se întoarce iarăşi aicea în Ţara Românească, ca să slujească într-un curs de alţi ani între profesorii publici, cu leafa ce se va hotărî în sfatul Eforiei, potrivită cu importanţa acestei îndatoriri”.
Nemaiprimind bursa promisă și rămas fără fonduri și îndatorat, în aprilie 1842 pleacă de la Paris, după numai cîteva luni de ședere în care i se spulberaseră toate speranțele. Se oprește la Viena unde lucrează un timp într-un atelier de litografie, îmbunătățindu-și deprinderile cîștigate deja în atelierului lui Cogniet. Aici se împrietenește cu tînărul pictor maghiar Constantin Rosenthal, pe care îl convinge să vină cu el în Țara Românească. Sosirea lui Negulici la Iași este anunțată în „Curierul românesc” cu care va începe, de altfel, o colaborare intensă din 1843. Este o perioadă în care se intensifică și activitatea lui politică, Negulici organizînd la el acasă seri de îndelungi dezbateri la care participau Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, maiorul Tell, Alecu Golescu, zis Arăpilă, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu și C.A. Rosetti, proaspăt întors de la Paris.
Publicist, traducător și promotor
al noului în educație și literatură
La 1 octombrie 1845, după doi ani în care își exersase talentul gazetăresc, preia conducerea „Curierului românesc”, în locul lui Ion Heliade-Rădulescu, plecat la Leipzig să cumpere mașini și litere de tipografie. În perioada cît se va afla la conducere, va susține cauza unei literaturi noi, traducînd el însuși opere, ba chiar scriind o nuvelă, „Samoil Neguțătorul” și o dramă, „Credința, Speranța și Caritatea”, astăzi pierdută. Tot atunci va realiza și un „Vocabular român” pentru explicarea neologismelor și va alcătui „Plan pentru o mică bibliotecă universală, morală, literară, petrecătoare, științifică etc. etc. pentru educația omului de toate clasele mirene și eclesiastice și pentru ambele sexe, începînd de la vîrsta copilăriei și pînă la vîrsta coaptă”. Acest plan este, de fapt, o listă a operelor care trebuiau traduse, multe dintre ele fără valoare literară, dar cu un pronunțat caracter moralizator, care rămîn o mărturie despre gustul epocii. Lista lui Negulici este doar o completare a celei deja întocmite de Ion Heliade-Rădulescu, care, la rîndul lui, se inspirase din proiectul literar al lui Aimé Martin, de elaborare a unei biblioteci universale. Completările lui Negulici la lista inițială arată, totuși, diversitatea preocupărilor lui, un spirit enciclopedist și un adept al progresului. Printre acestea se numără Epictet, „Încercare de o filosofie morală” a lui Dugald Stewart, „Armoniile naturii” și „Dorințele unui solitar” de Bernardin de St. Pierre, capitole despre agricultură, igienă, teoria artelor, educație. El dorește, de asemenea, să publice un dicționar de geografie, unul de mitologie și un altul, dedicat personalităților.
Activitatea revoluționară și exilul
La întorcerea în ţară, în 1848, pictorul a fost numit profesor de desen la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. În această perioadă s-a aflat, alături de Nicolae Bălcescu, în conducerea „Societăţii Literare”, care masca „Frăţia” revoluţionară, asociaţia politică ce pregătea revoluţia de la 1848.
Pictorul Constantin Rosenthal a venit în Ţara Românească chemat, se pare, de Negulici, care îl cunoscuse la Viena, introducîndu-l în cercurile revo­lu­ţionarilor români. Negulici, numit „printre cei dintîi revoluţionari” de „Poporul Suveran”, ziarul lui Bălcescu, a devenit prefect al județului Prahova, iar după înfrîngerea revoluției a fost nevoit să fugă la Braşov. A plecat după aceea în exil la Constantinopole, apoi la Brussa. După aproape trei ani de cînd fusese silit să ia drumul surghiunului, îi scria fostului său dascăl şi protector, Heliade Rădulescu: „…Nu guvernul a ţinut buna ordine, cum zici dumneata, ci poporul a ţinut-o. El (poporul) şi-a susţinut mişcarea timp de trei luni, iar nu guvernul. Această faptă măreaţă, această faptă demnă de a o ilustra penelul pictorului și pana poetului, aceasta faptă, în fine, a cărei suvenire şi tradiţie în inima românului va fi fecundă în fapte mari, poporul au făcut-o”.
Despre ultimii ani ai pictorului pașoptist, istoricul și criticul de artă George Oprescu scrie: ,,Exilat la Brussa «ca o simplă măsură politică», însă «musafir al Sultanului», drept recunoştinţă pentru sentimentele turcofile arătate de revoluţionarii români, plictisit şi obosit de certurile care izbucniseră printre prietenii şi tovarăşii de pînă atunci, bolnav de piept, Negulici, care între timp primise vizita soţiei sale, a obţinut permisia de a merge la Istanbul, unde îl ajunge moartea, în 1851”.
Ion Negulici a încetat din viață pe 5 aprilie 1851, la vîrsta de 39 de ani, în capitala Imperiului Otoman, departe de țara pentru care a luptat, și a fost înmormîntat într-o groapă comună care astăzi nu mai există, împreună cu pictorul Barbu Iscovescu şi cu predicatorul Atanasie Luzin, tovarăşii săi de exil, la cimitirul ortodox din Pera.
În viaţa artistului este consemnat un episod aproape de necrezut pentru acea vreme, care dovedeşte spiritul său independent. Solicitat de domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, să-i facă portretul, Negulici a refuzat să meargă la palat, sub motiv că lumina şi cadrul portretului nu sînt potrivite, şi i-a cerut domnitorului ,,să se ostenească pînă la atelierul său”.
Referindu-se la opera pictorului, autorul G. Oprescu consemna în ,,Viața românească” (1940): ,,A lăsat, date fiind condiţiile zbuciumate ale vieţii sale, un număr relativ mare de portrete, începînd cu ale sale şi ale membrilor familiei sale. Din nou, şi la acest artist, întîlnim dificultatea de a separa opera sa desenată de cea litografiată; ambele se confundă aproape. Interesant este că Negulici, aproape singur dintre contemporani, este atras şi de peisaj. El şi-a dat seama, la un anume moment, de interesul care se deşteptase la cei din Apus faţă de populaţiile din Răsăritul Europei şi faţă de aspectul ţarilor din acea regiune”.
Pictorul Ion Negulici a fost considerat cel mai bun plastician român al primei jumătăți a Secolului al XIX-lea. Opera sa artistică, în principal desene, litografii și uleiuri, este formată în mare parte din portrete dedicate unor figuri importate de revoluționari pașoptiști. Pictorul a creat și alte portrete, în tehnica acuarelei, precum ,,Femeia în albastru”, remarcabile prin transparența tonurilor, dar și peisaje, precum ,,Vedere din Cîmpulung”, alături de numeroase miniaturi.
R.M.