Sîntem universali prin glasul păsărilor și murmurul născut din legănarea frunzelor în copaci. Și ne dăm mîna, despletind, din leagăne strămoșești, fire de iarbă albastră scăldate în pîclă aurie și clipe poetico-trandafirii trăite de-a lungul văilor marmoreene, preschimbînd toate cele de pe pămînt în sindrofii de baluri liliachii... Mă uit la pămîntul acesta și văd cum totul se desfășoară sub zodiile născute aici, de-a lungul nesfîrșitelor căi de ani-lumină, încrucișate cu alte planete și zodii de lăcuste și trefle de trifoi, întru amintiri de veverițe taciturne urcînd crengile din aluniș după mofturile lor de zbenguială... Și iată că moartea și viața merg mînă în mînă de frică să nu se piardă, și se revăd, și se regăsesc la chiolhanuri cu apă dulce, la ritualuri de cercuri de apă visătoare, la nunta florilor, despre care noi, oamenii, știm foarte puțin, la dansul fluturilor care se răspîndesc din prima lor zi de viață peste întreaga fire, creînd raiul binecuvîntării în sunetul clapelor de pian... Ah, ce bucurie e acest spectacol celest, după o zi de croazieră petrecută prin livezile timpului, pentru a-mi cunoaște nebănuitele veșminte, uitate în văzduhul timpului. Puțin știu că eu m-am născut odată cu pămîntul inimii mele, drept binecuvîntare de cuc sălbatic crescut în coliba bujorului din vîrf de munte. Cu toții am trecut prin acest purgatoriu de vise, în el ne regăsim, în momentele de viață monahală, prin rugăciune, fără a ne declara identitatea – cine sîntem noi și din care galaxie venim. Sîntem oameni, care știu totul și care nu știu nimic, chiar după o tămăduire de mii de ani, din rădăcinile căreia au crescut atîtea elanuri. Iată-mă umblînd cu picioarele pe covorul de iarbă creponată spre izvoarele cunoașterii universului din coapsa Carului Mare, luminat de policandre de stele gata să dea în pîrgă, întru bucuria nemărginită pentru care bunul Dumnezeu a legiferat pacea, armonia, dorul, în cîntec de melancolie și susur de ape curgătoare... Eram însoțit la drum de un melc care-și purta casa în spinare, fără să-i fi schimbat vreodată acoperișul, și care își păstra obiceiul de a merge cu coarnele ridicate, pentru a culege informații despre dușmanii săi, bondarii, dar mai ales despre cum va evolua vremea, de la o clipă la alta... Și uite așa, am ajuns la casa unui poet stejar care, de cînd se știe, poartă aceleași veșminte, el fiind martorul vremurilor trecute, cînd extratereștrii coborau pe scări nevăzute de mîntuiri firești, fără să ne spună sau să ne ceară ceva, de parcă ar fi fost aduși din îndepărtata aură a Planetei Epsilon. Aceștia și-au întețit din nou zborul, ca să ne iscodească pădurile, munții, evoluția, să vadă cum de am ajuns atît de mulți, mirîndu-se cum de ai noștri nu se grăbesc să poposească pe tărîmurile lor... Despre stejarul în dreptul căruia m-am oprit, am aflat de la un mîțișor de păpădie că el este prezența bunicului, care stătea rezemat într-o rînă, pe prispa casei, oblojindu-și piciorul din lemn de cireș, din care, în fiecare primăvară, crenguțele înfloreau. Atunci, piciorul lui se umplea de petale albe ce împrăștiau în toată zarea un parfum îmbietor de dulce, iar cerul, stelele, păsările îi aduceau numai cuvinte de laudă. În acea clipă am înțeles că sîntem universali, iar bunicul nu era bunicul, ci un extraterestru venit în ograda noastră, parcă adus de vînt, de rugăciune, sau de vreo navă spațială. Într-o zi, a dispărut, probabil, de unde venise și unde-i era locul, în cer, în pămînt, în rai sau în iad... Întru aducerea lui aminte, ne-a lăsat piciorul său din lemn de cireș, pe care mama l-a plantat, udîndu-i rădăcina cu puțină anafură, în pămîntul din grădina noastră... La scurt timp, din bucata aceea de lemn avea să crească un copac ca un înger de lumină cu o pădure de frunze drept coroană, care strălucea aidoma unui ocean de diamante în bătaia razelor de soare, amintindu-ne de universalitatea noastră, creată de Dumnezeu, Cel căruia îi aparținem prin cîntecul păsărilor și al aerului pe care-l respirăm.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”