A fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 și 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 și 3 septembrie 1546.
Petru Rareș s-a născut în anul 1483 la Hîrlău și a fost fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare. Pe mama sa o chema Maria, cu acest nume fiind înscrisă în pomelnicul de la Bistrița, și era de fel din Hîrlău. Despre tinerețea viitorului domn nu există multe informații, unii istorici cred că ar fi fost trimis chezaș la turci de tatăl său, în timp ce alții consideră că ar fi stat în Polonia. O altă versiune este cea consemnată de Ion Neculce, în ,,O samă de cuvinte”: Înainte de domnie, Petru a fost negustor și anume negustor de pește sau măjar, întocmai după cum, înainte de a ajunge la dregătorii, tot negustor a fost și Mihai Viteazul. În sprijinul acestei păreri vine și ,,Letopisețul Țării Moldovei” care spune: ,,După moartea lui Ștefan Vodă cel Tînăr, strînsu-s’au boierii și țara, de s’au sfătuit pre cine vor alege să puie domn, că pre obiceiul țării nu se cădea să dea altuia domnia, fără carele nu vrea fi sămînță de domn. Și iscodind unul de la altul au aflat pre Petru, adeverindu-l că-i din osul lui Ștefan Vodă. De-ar fi fost Rareș bine cunoscut, ca pretendent pribeag prin vecini sau la turci, n’ar mai fi stat boierii să cerceteze și să iscodească”.
Pe 20 ianuarie 1527, cînd Petru Rareș urca pe tronul Moldovei, situația politică internațională era
complicată. Europa era sfîșiată de conflicte și ceda, din nou, în fața Imperiului Otoman. Înfrîngerea de la Mohacs din 1526 și prăbușirea regatului ungar deschidea turcilor conduși de Soliman Magnificul drumul spre Europa Centrală, iar Viena avea să cunoască în 1529 primul asediu turcesc.
În Petru Rareș, fiul natural al lui Ștefan cel Mare, țara își punea multe speranțe, iar el și-a dorit să fie un continuator al faptelor tatălui său, încercînd să întărească autoritatea domniei și să folosească în favoarea sa jocul evenimentelor externe, să limiteze privilegiile de imunitate ale marii boierimi, confiscînd averile celor ce se dovediseră ,,hicleni” (a participat la uciderea lui Ștefăniță Vodă) și să-și îndrepte atenția spre mica boierime, tîrgoveți și țăranii liberi. Un raport diplomatic consemna că Petru Vodă ,,îi apăra pe țărani de nedreptățile celor puternici”.
Ivan Semenovici Peresvetov, care a stat cinci luni la Suceava, îl prezenta pe Petru Rareș țarului Ivan al IV-lea ca model de domnie energică, prin întărirea armatei și slăbirea forțelor centrifuge. Atent la schimbările din Transilvania după lupta de la Mohacs, domnul a încercat să intervină pentru a-și conolida stăpînirile obținute în vremea lui Ștefan cel Mare. Împrejurările l-au implicat în luptele dintre Ferdinand de Habsburg și Ioan Zapolya și a înclinat, la început, pentru Ferdinand de Habsburg, dar teama că poziția acestuia în Transilvania ar constitui un pericol pentre Moldova l-a făcut să-l părăsească și să-l susțină pe Zapolya. În schimbul recunoașterii din partea celui din urmă a stăpînirii Ciceului, Cetății de Baltă, a orașului Bistrița cu cetatea Rodnei și cu toate veniturile lor, domnul Moldovei a cerut orașelor care-l sprijineau pe Ferdinand să i se supună lui Zapolya, amenințînd, în caz contrar, cu despuierea de averi și pierderea de vieți omenești.
Ctitor de biserici
şi ocrotitor de cultură
Măsurile de protecție luate de domn și paza drumurilor au dus la înviorarea comerțului și la intrarea în țară a unor sume mari de bani atît de necesare cheltuielilor curții, creșterii și întreținerii oastei și operei de fondare a așezămintelor religioase ce i-au adus gloria. În timpul domniei sale, cetățile-pivot – Suceava, Cetatea Neamț, Romanul, Hotinul – au fost întărite și a refăcut și desăvîrșit un număr însemnat de biserici, acestora adăugîndu-le ctitorii noi: Mînăstirea Probota, cea mai cunoscută dintre operele sale, o biserică la Baia, Sf. Dumitru din Suceava, Sf. Dumitru din Hîrlău, Biserica Domnească din Tîrgu Frumos. În același timp, domnul a făcut numeroase danii, care aveau și un scop politic, către așezămintele de la Muntele Athos. O deosebită însemnătate o prezintă dania pe care o face pe 13 martie 1533 Mînăstirii Hilandar de la Muntele Athos. Acordîndu-i un mertic anual de 3.000 de aspri, plus 300 de aspri cheltuiala drumului pentru călugărul care va veni să-i ridice, Rareș spune: „Iar dacă va binevoi Domnul Dumnezeul nostru în Troiță slăvit și prea cinstita Maica Domnului să-și facă milă cu noi și să ne mîntuiască din mîinile celor de alt neam, nu numai acestea mai sus scrise vom da, ci și mai multe”. O a doua danie la Muntele Athos este către Mînăstirea Castamonitu, căreia îi oferă suma de 5.000 de aspri.
Avînd un accentuat simț artistic, Petru Rareș s-a înconjurat de meșteri talentați, care au realizat pictura exterioră a bisericilor din nordul Moldovei: Humorul (1535), Moldovița (1537), Arbore (1541), Voroneț (1547), iar arta broderiei, dezvoltată la curtea domnească, a cunoscut remarcabile realizări, cea mai cunoscută operă fiind acoperămîntul din mătase și aur dăruit Mînăstirii Putna, țesut cu migală de Elena, ultima soție a lui Petru Rareș.
Mare iubitor de familie
Lui Petru Rareș i s-au atribuit două căsătorii: cu o anume Maria, ce provenea dintr-o familie necunoscută, și cu Elena-Ecaterina Brancovici, dar există surse care vorbesc de încă un mariaj, anterior acestora, din care au rezultat două fiice, Maria și Ana. Acestea sînt menționate în pomelnicul din altarul Mînăstirii Probota, fără nici o altă precizare, ceea ce a dus la concluzia că ar fi vorba despre două surori ale domnitorului. În realitate, în alte pomelnice, numele lor reapar între copiii lui Petru Rareș. Astfel, în cel zugrăvit pe la 1542 – 1546 în Biserica Sf. Paraschiva din Tîrgu Frumos, sînt consemnați Ștefan, Constantin, Roxanda și Maria, iar în pomelnicul Bistriței, Maria și Ana figurează ca surori ale lui Ștefan Rareș. Doamna Maria, alături de care Petru Rareș a urcat pe scaunul domnesc în 1527, a murit doi ani mai tîrziu, pe 28 iunie 1529, în vremea unei campanii transilvănene. Cu ea, Rareș a avut mai mulți copii, dintre care doar cîțiva sînt cunoscuți, respectiv Bogdan și Ion. Tot mariajului cu Maria i se atribuie alți doi copii, morți la o vîrstă fragedă, îngropați la Probota, ale căror pietre funerare sînt prea deteriorate pentru a le fi identificate numele.
În aprilie 1530, după moartea Mariei, Rareș și-a luat doamnă nouă, pe Elena Ecaterina, fiica despotului sîrb Iovan Brancovici și a Elenei Ștefan Iacșici. Cu Elena Brancovici, Despotovna, cum e numită în unele pisanii, Rareș a avut patru copii: Iliaș, născut pe la începutul anului 1531, Ștefan, născut în același an sau anul următor, Ruxandra, născută în 1537 sau 1538, și Constantin, născut în 1542 și mort pe 26 martie 1554 la Istanbul.
Om în plină maturitate, Petru Rareş îşi iubea copiii şi soţia, trecută şi ea de anii tinereţii. Dragostea dintre ei a fost resimţită de contemporani şi consemnată ca atare. În 1538, în faţa pericolului întreit (otoman, tătăresc şi polonez), Petru vodă şi-a trimis familia la Bistriţa, se pare sub protecţia lui Mateiaş vistiernicul. De la Bistriţa, doamna Elena şi copiii s-au refugiat la Ciceu, unde Rareş îi va regăsi cîteva săptămîni mai tîrziu. Întîlnirea lor, acolo, departe de Moldova pe care fuseseră siliţi să o părăsească, avea să fie povestită de cronicarul Macarie astfel: ,,Şi a întins braţele sale şi a cuprins cu dragoste părintească pe copiii săi nevîrstnici şi i-a sărutat, asemenea unui vultur care acoperă cu aripile pe vulturaşii fără pene. Şi, întinzînd mîinile sale, a cuprins plîngînd şi pe înţeleapta sa soţie, doamna Elena. Ea, atîrnîndu-se de gîtul lui, plîngea cu durere şi-l săruta din toată inima”. Emoţionant a fost şi momentul reîntîlnirii lui Petru vodă cu doamna şi coconii lui în 1541, cînd, proaspăt numit de sultan în a doua lui domnie, i-a aşteptat să se întoarcă din Ardeal, ieşindu-le în întîmpinare la trei mile de Suceava. ,,Acolo, multă bucurie şi veselie era la adunarea lor – avea să consemneze cronicarul –, că pre cîtă jale era cînd să despărţisă de la Ciceu, de să dusese Pătru vodă la Ţarigrad, mai multă bucurie era acum la împreunarea lor”. Letopiseţul Ţării Moldovei pînă la Aron vodă va consemna, mai tîrziu: ,,Acolo multă plîngere şi tînguire era de doamnă-sa Elena şi de fiii săi, de Iliaşu şi de Ştefan şi de fiică-sa Roxanda şi de alţi căsaşi, pentru multă scîrbă şi nevoie ce le venise asupră, ştiindu din cîtă mărire au căzut la atîta pedeapsă”.
Petru trece la cele veșnice pe 3 septembrie 1546, în urma unei ,,boale foarte grea” într-o vineri, la miezul nopții. Grigore Ureche consemnează despre el: ,,Cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă cel Bun, că întru tot simăna tătîne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbîndiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea”. Izvoarele istorice adaugă la motivele morții și bătrînețea sa, deși fresca de la Sf. Dionisiu – Muntele Athos, din ultimul an al vieții, îl arată în plină maturitate. ,,Și l-au îngropat cu cinste în locașul domnesc de la Probota”, ctitoria sa, terminată și sfințită în a doua domnie. ,,Pe carele toată țara l-au plîns cu jale mare pentru că era părintele milostiv tuturor și păstor bun turmei sale”.
Doamna Elena va avea un sfîrșit violent. Este omorîtă în 1553 din porunca ginerelui său, Alexandru Lăpuşneanu, pentru organizarea unui complot ce viza urcarea pe tron a lui Constantin, cel de-al treilea fiu. Lăpușneanu ,,a pus de au sugrumat pe bătrîna soţie a lui Petru voievod” (Cronicile moldo-polone). A fost înmormîntată în biserica Mînăstirii Probota alături de soțul său, amîndoi fiind ctitori ai acestui lăcaș.
R.M.