Am primit, de curînd, două cărţi scrise de onorantul meu confrate Petre Gigea-Gorun: ,,Din poezia tinereţii mele” (220 pagini) şi ,,Întîlniri și convorbiri cu înalte personalități bisericești” (422 pagini), apărute la Editura SITECH din Craiova, în 2023. Din păcate puţină lume îl cunoaşte, la adevărata sa valoare, pe acest scriitor, care a publicat, după cum ne mărturiseşte, 56 de cărţi (peste 3.000 pagini) cu poezii, romane, monografii, amintiri, epigrame... Am uitat să vă spun că Domnia Sa conduce Cenaclul Epigramiştilor Olteni din 2008, redactînd şi revista „Cugetul”, revigorînd epigrama oltenească, după plecarea celui care a fost uitat aproape de tot, deşi a avut rolul său, Valentin Smarand Popescu.
Petre Gigea-Gorun este o importantă personalitate care a jucat roluri de seamă în viaţa României – atît în ţară cît şi în afara ei. S-a născut la Goicea, în cîmpia Doljului, la 31 martie 1930, din părinţii Ion şi Ecaterina. Între 1937 și 1941, a făcut şcoala primară în comuna natală, apoi Liceul Comercial „Gh. Chiţu” din Craiova. S-a căsătorit în 1952 cu Marieta Bădel din Băileşti. Au doi copii: Cătălin şi Irina. A studiat, la Bucureşti, la Academia de Ştiinţe Economice şi, mai tîrziu, a absolvit şi Academia „Şt. Gheorghiu”. A intrat în P.C.R. în 1957. A fost deputat în Marea Adunare Naţională (1985-1989), ministru al Finanţelor (1981-1986), Ambasador al României în Franţa (1986-1989) şi reprezentant al României la U.N.E.S.C.O. (1987-1989). E o carieră bogată, remarcabilă, la care a adăugat şi alte activităţi. L-am cunoscut la festivalurile de epigramă de la Casa de Cultură, susţinute de primăriţa (sic!) Olguţa Vasilescu, festivaluri la care a fost prezent, la multe ediţii, oferind premii substanţiale la tema HOFIGAL, Ştefan Manea, cel care a trăit 80 de ani şi a murit pe 14 mai 2018, avînd slujba de înmormîtare la Cimitirul Bellu în Sfînta Zi a Înălţării Domnului.
În Precuvîntare la volumul de poezii amintit, pe care-l am în faţă şi pe care voi încerca să-l prezint succint, autorul se destăinuie: „Copilăria a fost cea mai frumoasă parte a vieţii mele. Cu fiecare an, am intrat în Universul cunoaşterii prin pasiunea de citit cărţi. /.../ Un îndemn lăuntric m-a îndreptat spre scris, avînd o dragoste deosebită faţă de scriitori şi cărţile lor minunate. Am început să scriu şi în versuri, din timpul cursului inferior al liceului”. Îşi revarsă sufletul în versurile închinate satului natal – Goicea Mică, din cîmpia olteană, exprimînd recunoştinţă pentru acest spaţiu astral care l-a înzestrat cu chipul făpturii pămîntene. E satul cu neamul său, cu bunici şi părinţi, prieteni şi-alte rude, vecini şi cunoscuţi, unde şi-a trăit copilăria scumpă ce a dat putere fiinţei sale şi harul de a-i purta pe toţi în suflet, de-a nu-i lăsa pierduţi. Sînt locuri sfinte pentru fiinţa sa, scump leagăn şi pămînt pe care vrea să le poarte în nemurire.
Natura sfîntă-şi tremură aripa /.../
Că-mpreunase cerul cu pămîntul.
În poeziile „din tinereţea vieţii” sale se simte un fel de angajament pentru veşnicie – acea veşnicie care dăinuieşte şi în oasele străbunilor, nu numai în conştiinţa celor vii – dragostea de Patrie. Acest volum „selectat cu emoţie, cuprinzînd peste 200 de poezii, scrise de-a lungul vieţii, mai ales în tinereţe, cînd trăirile sufleteşti erau puternice, constituie o închinare către Dumnezeu (Care „mi-a dat o viaţă lungă şi posibilitatea de a cunoaşte lumea şi valorile universale”), a poporului român şi Ţării, pămîntului care l-a născut, satului: Pămîntul ce m-a dat mereu îmi cere/Să viu să-l văd/.../ Plecat din sat, dar niciodată rupt/.../ Mi-e gîndul tot la el, neîntrerupt,/ Iar de a lui fiinţă nu mă pot desprinde. Pentru acest Pămînt străbun, udat cu sînge şi sudori/.../ Eu viaţa mi-o voi da de-o să mi-o ceri. E dragostea totală ce depăşeşte tot ce-i în jurul nostru, dar s-a adîncit în fiinţa noastră cu care onorăm Imnul ţării, cînd se cîntă solemn, stînd drepţi, cu capul sus şi mîinile simţind întreaga fiinţă, nu numai inima – cum s-a adoptat noua modă... inima poate fi înlocuită sau, poate, inima vrea ceva şi gîndirea/logica dreaptă impune altceva. Românul stă drepţi cînd se cîntă Imnul Ţării, e destinat Ţării cu toată fiinţa lui, din cap pînă-n picioare, cu fiecare fir de păr şi cu fiecare suflare, nu face poză cu mîna pe inimă.
Poetul plînge părinţii lăsaţi azi singuri să moară-n sat, mustrîndu-i pe cei plecaţi care-şi vor cumpăra un loc de veci aiurea.
Acolo unde totul e strict numerotat
Şi unde nu se mişcă nici grîul,
        nici pădurea...
Totuşi, poetul e convins că destinul nimic nu amînă, chiar şi dragostea vine cînd hotărăşte îndrumătorul destin. Şi atunci, cea cu ochi albaştri, Ca două limpezimi de cer, coboară uşor din aştri, ca o prinţesă care a simţit că el e stingher. El o cheamă, îndemnînd-o la gesturi ingenue:
Te-apropie şi strînge-mă de mînă,
Iar vorba-ţi fie nesfîrşitul dor
Ca apa care curge din fîntînă,
Din nesecat şi preacurat izvor.
Ne impresionează şi sonetele, şi rondelurile, pline de lumină poetică şi de respect pentru forma lor clasică. Înalţă slavă femeii, căreia i se adresează cu Mărire, ţie, de viaţă dătătoare, cea care din bolta vieţii-albastre-ai devenit scînteie. Nu-i uită nici pe cei ce dorm în leagăn:
Fie-ţi viaţa un izvor
De virtuţi nepieritoare,
Dormi, copile, somn uşor,
Ca să creşti să te faci mare...
Mama este apa din izvorul vieţii, e razele din lună şi lumina din soare – imagini cu puternice semnificaţii, care transformă poezia într-un cîmp arat de dragoste. Şi dragostea e un izvor ce loveşte, dar şi mîngîie stînca, ce-ascund căldura vieţii, dragostea e un colţ de cer senin, care, uneori se întunecă.
Ne emoţionează elogiul adus propriei soţii:
Mi-ai netezit un drum cu spini
Tu flori gingaşe-ai aşternut,
Azi nu mai sîntem doi străini
Ca-ntr-un îndepărtat trecut

Eşti floarea albă din grădine
Un gînd curat şi renăscut,
Un colţ de cer necunoscut
Cu zări albastre şi senine.
Totuşi viaţa se scurge, timpul merge-nainte fără-ntoarceri şi tinereţea rămîne în urmă; gîndul e la fel de puternic ca trăirea şi gîndul, judecata autorului ne incită la dialog, parcă ne-ndeamnă să găsim alinare în amintire.
Poeziile lui Gigea-Gorun se citesc cu multă trăire, ne implică în sentimentele şi gîndurile sale. În plus, sînt poezii în vers clasic, nu înseilări de rînduri, uneori fără legătură între ele, cu tentă „narativă”; micile abateri de la ritmul încălcat, uneori, de condeiul grăbit le simţim ca pe un ecou al sufletului de oltean născut în universul îmbobocit şi înflorit din pămîntul pe care se cultivă grîu, porumb şi pe care se leagănă pomi încărcaţi cu prune şi mere, pămîntul cu livezi, păduri şi poiene, cu puţuri cu roată sau cu cumpănă. E poezia celui adus pe lume de vraja de lumină a amintirilor. Chiar dacă brazda s-a pierdut în asfalt, încă se vede copilul în floare, plecat din sat, dar niciodată rupt de el. Încă simte cum din nori curg lacrimi cristaline. S-a născut cu dragoste de ţară – veşnică comoară ce-şi are rădăcinile în adîncimi nebănuite.
E o poezie cu teme complexe şi simţi cum toate converg spre eul lui de român, strălucind în imnul inălţat ţării şi neamului – altarul la care se închină. Oare tinerii de azi, iubiţii noştri fii şi nepoţi, mai sînt pătrunşi în suflet de asemenea sentimente? În drumul pe care-l parcurge spre universul de necuprins, talpa Ţării i-a dat înţelepciune, speranţă şi durere, dar şi înălţare. Lumea-n care s-a născut şi-o duce pe tălpi a rămas în el ca mit, dar şi ca adevăr. Chiar şi cînd viaţa a alergat, uneori, pe brînci, poetul a ars ca un rug. Poetul, cu imaginaţie dusă de gînduri nelimitate, se-nchină şi zeilor, o-nţelege şi pe Pandora,
Dar Cronos ne cerne şi timpul se scurge
Şi vine o vreme, cînd Caron ne cere
Să trecem cu barca pe Stixul ce curge
Spre lumea lui Hades, de vrăji şi mistere.
Şi, uneori, gîndirea apasă, îl duce pe autor la judecăţi înălţate în sfere fiolozofice care, totuşi, nu se desprind de pămînt, de înţelepciunea ancestrală. Deci, ce e omul? Ce e viaţa noastră? Iată cea mai înţeleaptă imagine: omul e ca un anotimp. Şi viaţa curge ca noaptea după zi şi ziua după noapte, aşa cum pămîntul se-nvîrteşte după soare, aşa cum copiii devin oameni mari care lasă şi ei în urmă alţi copii, cum soarele luminează fruntea şi adînceşte gîndul, iar frunzele ruginite ale toamnei încărunţesc tîmplele şi toamna îi trimite scrisoare pe-adierile de vînt. Poetul e năpădit de gînduri frînte şi sfioasă-nsingurare, nostalgice chemări, ce ară paginile cărţii şi-l duc mereu la o casă, undeva la ţară, unde a fost o altă lume decît cea de azi, o lume cu farmec dulce din poveşti, cu cerul plin de stele şi cu vechi candelabre-făclii, cu miros de tămîie din Sfînta Biserică Ortodoxă. Se adînceşte – şi, odată cu poetul, ne adîncim şi noi – în sfere nebănuite, ca-ntr-o fîntînă pe care, cu cît o adînceşti, cu-atît o-nalţi, purtînd centura de amintiri care susţin sfertul sau crîmpeiul de viaţă rămas. Trăirile se nasc din trăiri, chiar naive, ca iarna cea frumoasă cu zăpada albă şi neprihănită, castă, care acoperă negreala pămîntului, acea zăpadă care nu ştie (sau, poate, ştie?) că se va topi, intrînd în pămînt ca omul care-i urmează pe cei dinaintea lui, purtînd la căpătîi o cruce. Fără să vreau, mi-a inspirat următorul catren:
Român sînt, port în spate-o cruce
Ca dar de ziua mea dintîi
Şi n-o s-o las nici cînd m-oi duce –
O voi purta la căpătîi!
Un întreg univers în care e cuprins omul, acel om deosebit pentru care viaţa a constituit tot un univers de activităţi, trăiri, responsabilităţi, funcţii, pe care puţini oameni le-ar fi putut îndeplini, un univers al omului cu gînd şi judecată curate, neîntunecate de influenţe care acoperă azi existenţa românilor. Subînţelegem pînă şi dorul celui cu părul alb (sau cu chelie), dor ascuns în el, ce-i nelinişteşte noaptea, dar care pleacă odată cu întunericul, făcînd loc înţelepciunii. Cînd devine delăsător şi nu mai scrie, e certat de zîna din cerneală care se insinuează în condeiul pe care i-l pune în mînă. Atunci cuvîntul intră iar în vers şi-n ritmul viu pentru că harul e dat de Dumnezeu, dar strădania, insistenţa, munca pe text ţin de om (de scriitor), el e cel care dă putere condeiului şi înălţare ideii. Şi, după ce bunica s-a stins încet precum o lumînare, poetul, prin versul său, o cheamă înapoi. O vede stînd la fereastră, cu chipul ei suav şi părul nins, simte şi azi tristeţea din surîsul ei. Chiar dacă fereastra a rămas pustie, gîndurile poetului aleargă să mai vadă o dată privirea blîndă care s-a-ngropat sub pleoape. Că biata s-a dus aşa cum ne ducem cu toţi, fără să putem citi cartea destinului, dar simţim, deasupra capului, sabia destinului care ne va muta în veşnicie.
Poeziile-rugăciuni ne pătrund în suflet şi, fără să vrem, ducem cele trei degete împreunate, de la mîna dreaptă, la frunte, la mijloc, pe umărul drept şi pe cel stîng, încheind cu Amin! Uneori, tot citind, ai impresia că întreaga carte e o rugăciune adresată vieţii şi lui Dumnezeu de către cel care a deţinut înalte funcţii în vechiul regim (blestemat de cei care sînt, azi, şi mai blestemaţi de români) şi şi-a păstrat în fiinţă neamul, Ţara, Credinţa Ortodoxă strămoşească, sprijinind acţiunile întreprinse în slujba Bisericii, participînd la vizita Sfîntului Papă Ioan Paul al II-lea în România, fiind mereu alături de Înaltpreafericiţii Părinţi din fruntea Mitropoliilor şi a Patriarhiei, păstrînd o vie amintire IPS Patriarh – Părintele Teoctist, despre care scrie, parcă, în genunchi.
De pe aceeaşi poziţie a românului cu adînci rădăcini în glia strămoşească, închină imn Eternei Transilvanii – strălucitoare cetate, Pămînt etern românesc în care se odihnesc înalţi străbuni.
Poetul – Excelenţa Sa Domnul Petre Gigea consideră că a suit muntele vieţii pînă-n vîrful vremii, de unde se trece un prag spre depărtări. Ca fiecare om, speră să fie o amînare, deşi destinul este frînt şi tot omul va avea doar un deznodămînt. Cum Dumnezeu a fost bun şi drept, s-a convins că nu trăieşte degeaba şi e dator să-şi continue chemarea, destinul, cu noi realizări. Noi îi dorim să treacă pragul spre depărtări cît mai tîrziu, să ne ofere opere care să ne încînte sufletul şi spiritul, ca şi pînă acum. Pentru că cititorul simte cum, pe măsură ce scrie, autorul nu mai e stăpînul rîndurilor scrise, ci textul însuşi se insinuează în gîndirea şi simţirea autorului. În felul acesta, autorul încearcă o eliberare sufletească adîncind trăirea în sine. Este şi autor, şi personaj, şi cititor, dăruindu-se versului aşa cum ploaia cerului se dăruieşte holdei mănoase a cîmpiei. Poezia sa e un îndemn strecurat în condeiul celui născut în Cîmpia Română. E un izvor total, ca un şuvoi, ca un rîu ce decurge din fiinţa sa de român dotat de Dumnezeu cu cinste şi virtuţi.
Citind poeziile lui Petre Gigea-Gorun, ne dăm seama cîtă dreptate are Vasile Militaru cînd scrie: „După chip cunoşti o floare,/ Ciocîrlia după cînt,/ Aurul după culoare,/ Iar pe om, după cuvînt“.
Dr. ELIS RÂPEANU