Despre scriitorul Valeriu Gorunescu (n. 12 februarie 1922 - d. 19 septembrie 2015) am scris de mai multe ori. Unele articole au văzut lumina tiparului în revista națională ,,România Mare”, pe care, săptămînă de săptămînă, acesta o citea, cum se zice, pe nerăsuflate. Mai erau și alte publicații pe masa lui de lucru, însă, pentru ,,România Mare” avea un veritabil cult. Pe de o parte, că îl stima pe Corneliu Vadim Tudor, și pe de altă parte, că, în paginile ei, găsea publicate lucruri care rezonau cu sensibilitatea sa, de fiu de țăran din Giurgenii-Ialomiței. Acum, cînd se împlinesc o sută de ani de la nașterea sa, se cuvine a-i evoca memoria, omagiindu-l ca un mare scriitor cu o operă complexă, dar nu completă, dacă ne gîndim la dulapul plin cu manuscrise rămase, unele definitivate pentru tipar și altele care urmau să fie filtrate de ochiul său vigilent. Dar ceasul plecării la cele veșnice nu i-a mai dat răgazul necesar... În urmă cu mulți ani, l-am cunoscut la Cenaclul ,,Mihai Eminescu”, organizat la Casa de Cultură cu același nume, din Sectorul 1 al capitalei. Nu știam prea multe despre el, cum nu știam despre mulți alți scriitori... Era în plină toamnă, iar afară burnița poetic, cînd, împreună cu soția sa, Mihaica Gorunescu, însoțiți de nepoata lor, Ladina, studentă, a intrat în sală, îndreptîndu-și pașii spre masa de la prezidiu. În forfota creată de numărul mare de participanți, aud în preajma mea o voce groasă, de fumător înrăit, care mi-a atras atenția că acela este Valeriu Gorunescu, președintele cenaclului. Și mă îndemna să privesc la masa prezidiului, la care, între timp, acesta luase loc alături de alte persoane, oameni din staful de conducere al cenaclului. Necunoscutul din acea seară, care mă atenționase într-un mod foarte elegant cu privire la Valeriu Gorunescu, probabil mă văzuse întrebînd pe unul și pe altul despre cel care avea să devină și președintele meu de cenaclu, pentru că, din acel moment, am început să-l frecventez în mod regulat. La scurt timp după aceea, aveam să aflu că persoana care mi-l indicase pe Valeriu Gorunescu era nimeni altul decît viitorul jurist Mihai Calianu, student la vremea aceea, în ultimul an la Facultatea de Drept... Nu doar că l-am cunoscut pe Valeriu Gorunescu, dar, de nenumărate ori, omul acesta avea să-mi sară în ajutor, cînd vreun cenaclist încerca să mă ,,desființeze” în cadrul atelierului literar, argumentînd cu exemple din versurile mele și ținînd adevărate prelegeri pe seama metaforelor scrise cu talentul meu de ,,poet țăran cu nume de împărat”, după cum mă botezase, în Revista ,,Ateneu”, în anul 1975, regretatul scriitor George Bălăiță, căruia îi port o vie recunoștință.
De fiecare dată, președintele Valeriu Gorunescu ne lăsa să ne bălăcărim între noi, pentru că, de fapt, ceea ce făceam noi nu era critică literară, ci mai degrabă niște dialoguri-mololog, pe seama versurilor unui biet începător care încerca să-și contureze personalitatea artistică prin cenaclu... La vremea aceea cîntam firul de iarbă cu bruma de-o palmă pe el, cerul împînzit cu stoluri de păsări, nu eram la curent cu moda poetică, nici nu aveam de unde să știu cum e lumea literară, ca tînăr venit de la țară, unde, în satul meu, nu aveam cu cine vorbi pe teme culturale... Acolo oamenii erau simpli, preocupați de munca lor la cîmp, la pădure, la ferma zootehnică... Venirea mea în cenaclul lui Valeriu Gorunescu avea să îmi fie de bun augur, datorită concluziilor sale pertinente, de la finalul fiecărei ședințe, și care au avut un mare impact asupra felului de a-mi gestiona gîndurile, urmîndu-i îndemnul de a nu mă formaliza în poezie. Aveam să deduc din sfaturile sale că poezia trebuie să fie vie, dinamică, să aibă conținut de idei și să fie îmbrăcată în haine strălucitoare, de aur... Deseori l-am auzit făcînd referire la Mihai Eminescu, patronul spiritual al cenaclului său, dar și la Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu ș.a. Avea felul lui luminos de a fi, de om blînd și generos cu cei care doreau să țină cont de vorbele sale, care erau cele ale unui scriitor cu vaste cunoștințe în domeniul literaturii, un om născut la sat, acolo unde, prin fiecare fir de iarbă, se naște fibra unei națiuni, a unui popor.
Valeriu Gorunescu a îndrumat, cu talentul lui de mare scriitor, mulți tineri sfioși care, ca și mine, au citit din poeziile lor la cenaclul înființat de el, primind botezul maestrului... Mulți dintre tinerii de atunci, cărora Valeriu Gorunescu le-a deschis drumul spre lumea literară, i-au devenit colegi de breaslă în USR. Din păcate, vremurile acelea au rămas în colbul timpului, iar maestrul nostru, Valeriu Gorunescu, la fel ca mulți dintre cei cărora le-a păstorit creațiile, a plecat undeva în stele, de unde probabil că ne privește, pe cei ce încă mai sîntem, cu prietenia pe care ne-a oferit-o în ședințele cenaclului său și de care, din păcate, puțini își mai aduc aminte. În sprijinul celor arătate, redăm poezia ,,Fără voie” (pag. 22), din volumul ,,Încumetări sub ghilotină”, scrisă în anul 1955, cînd poetul avea 33 de ani, dar pe care a încredințat-o prima oară tiparului în 2012, cînd el avea să împlinească 90 de ani. De aici se observă importanța pe care autorul o acorda scrisului, poeziei în general. În mai toată creația lui Valeriu Gorunescu se simte dragostea de oameni, pe care o cîntă cu evlavie, din adîncul sufletului său, preocupat de incertitudini și dureri ascunse, fie de trecerea anilor, fie din alte motive, care țin de sinele unui om frămîntat de tot ce se întîmplă cu ființa umană, în toate regimurile, indiferent de ideologie. Poetul este un vizionar al devenirii sale literare, al timpului lui poetic, copleșit de un pesimism fără echivoc, încercînd să se revanșeze în fața sorții cu versuri aprige ,,ca un muget de fiară”, intuindu-și parcă sfîrșitul, ca un ,,blestem”:
,,Sînt ca un plop cu fruntea zvîcnită în azur.
Îmi vîjîie timpanul la tîmple și mă mustră.
Despre atîtea aud împrejur –
în vîrste urcat, ca-ntr-o locuință lacustră.
Pe mine însumi mă întrevăd și mă chem
și-s ca un hambar în care au năvălit guzganii.
Nu știu dacă trebuie să iert sau să blestem
că mi se împuținează pe nesimțite anii.
Aș smulge căciula albastră a bătrînului cer,
să-l privesc o clipă, cu sete.
Mi-aleargă iluzia prin pîcle de mister
Și gîndurile galopează prin noapte în cete.
O șuviță căruntă și un prun înflorit
se ceartă în mine, cu replici tăioase.
Și doare, fiecare clipă e o tragică plecare:
- Adio, clipa mea, sora mea, cale bună.
N-am să te mai văd, orb de mîhnit,
mă întorc spre frații mei, oamenii:
- Și în voi e, cîteodată, seară?
Iată făclia mea, scăldați-vă fața.
Fără rîvna voastră universul e muget de fiară
și n-ar mai avea înțelesuri nici viața”.
Din păcate, cînd a plecat în lumea de dincolo, nimeni nu s-a grăbit să dea de veste despre moartea sa, iar acum, cînd s-au împlinit o sută de ani de la nașterea poetului, ne îndoim ca lucrurile să stea altcumva. Cîtă nedreptate istorică pentru acest uriaș al cuvîntului, care a fost Valeriu Gorunescu... Astăzi, nu mai e nimic din romantismul generației sale, doar cărțile sînt cele care ne amintesc de numele lui, ca de o poveste pe care o tot citești și vrei ca ea să nu se mai termine... Este povestea scriitorului român Valeriu Gorunescu, pentru veșnica sa aducere aminte peste veacuri, de-a pururi, la timpul prezent!
ION MACHIDON,
directorul revistei ,,Amurg sentimental”