Ne apropiem cu pași repezi de 2021, un An Nou de la care efectiv nu știm la ce să ne așteptăm. Sînt semnale că pandemia va ataca mai dur în următoarele cinci, șase luni, dar, pe de altă parte, existența unor vaccinuri, chiar dacă sînt controversate, ne dă o rază de speranță. Vedem un pol major de instabilitate geopolitică format încă din anii trecuți, dar acum este posibil să asistăm fie la o relaxare la umbra unor acorduri diplomatice, fie la o tensionare a relațiilor între anumite țări. Numele viitorului președinte american va fi clar abia la data de 20 ianuarie 2021, cînd va avea loc ceremonia de învestire a acestuia, la Casa Albă. Trump lasă o mare responsabilitate pe umerii noului președinte, dată fiind politica comercială agresivă pe care a dus-o împotriva Chinei, în mod special, împotriva Rusiei și chiar Europei, fapt care i-a atras antipatia din partea multor cancelarii occidentale. China își consolidează puternic poziția economică și militară la nivel mondial, printr-o politică fermă de apărare a propriilor interese economice, în timp ce își întărește armata și industria de apărare, semnal care ne face să ne gîndim că finalul acestui secol îi poate aparține.

Europa este la fel de nesigură și de divizată precum era și la finalul anului trecut, mințile corupte și prea puțin interesate de coeziunea statelor care o formează fiind un obstacol greu de depășit de către Bruxelles. Observăm politica naționalistă fermă a Ungariei și Poloniei, care intră în totală contradicție cu modul obedient al României și altor țări în chestiuni de politică internă sau externă. Nu putem să nu ne gîndim la modul în care Europa acționează în relația cu SUA, China sau cu Rusia. Observăm modul în care puterea birocraților crește la Bruxelles și la Strasbourg, fapt care în timp va duce la o mai mare divizare a țărilor membre.

În ceea ce privește Rusia, încă nu este clară finalitatea situației din Donbass și Ucraina, dar am senzația că relația ei cu Turcia, din ce în ce mai strînsă, va aduce noi surprize anul viitor. După războiul din Karabakh și după fermitatea manifestată de Armata rusă și de Turcia în Transcaucaz, nu ne rămîne decît să ne așteptăm la o consolidare a acestor poziții în anul care urmează, însoțită, evident de o influență sporită a statelor în această parte a lumii. Se știe că, atunci cînd dorește, Moscova își apără cu îndîrjire interesele, indiferent cîte sancțiuni sau presiuni se fac asupra ei. Vedem că în Venezuela situația este neschimbată, asemenea și în Donbass, în Siria și, vom vedea în curînd, în zona ei de interes din Orientul Îndepărtat. Anul care vine, an pe care toți îl dorim mai bun, prosper și stabil, ne poate aduce o clarificare a acestor puncte unde interesele Vestului se ciocnesc cu cele ale Estului, ale Rusiei, Turciei și Chinei, care sperăm să fie soluționate, dar nu așa cum a fost tranșată situația din Karabakh, cu mii de victime, ci prin rațiunea negocierilor.

În ceea ce privește România, țară total neînsemnată la nivel geopolitic, așa cum a fost, cu unele excepții, în ultimii 150 de ani, nu văd nici un fel de îmbunătățire a economiei și nici a situației politice. Chiar dacă Ludovic Orban, această nulitate a PNL – Partidul antiNațional Liberal – ne minte că a făcut numai bine acestei țări, economiei, știm cu toții că măsurile pe care acest incompetent le-a adoptat pentru a contracara efectele pandemiei COVID-19 au fost sortite eșecului. Acolo unde frica de asumare și corupția se întîlnesc, nu poate ieși ceva bun. Mii de firme au falimentat, în timp ce zeci de firme ,,de casă” ale PNL au prosperat. Milioane de oameni suferă, dar cel mai penibil președinte pe care România l-a avut vreodată nu a făcut nimic altceva decît să dea vina pe PSD pentru toate nenorocirile din lume. Prin urmare, indiferent cît de mult au furat ,,galbenii”, ,,roșii” tot au reușit să cîștige. Din păcate însă, din cauza banditismului politic pe care politicienii români, fie de dreapta, fie de stînga, l-au practicat în această țară în ultimii 30 de ani, vedem acum în Parlament o adunătură care nu are nimic de arătat, nimic solid de construit, dar care vine pe un fond al nemulțumirii populației. Vedem că, pe lîngă neomarxiștii din USR, așezați în fotoliile legislativului în 2016, o mentalitate profund comunistă, combinată cu un un fascism moderat, totul construit pe un nazism pe cît de vocal, pe atît de găunos, domină legislativul românesc. Nu ne-am închipuit niciodată că în România anului 2020 peste de 25% din membrii Parlamentului sînt, de fapt, adepții celor care au avut statui în această lume și care acum zac în lada de gunoi a istoiei – Lenin, Mussolini sau Hitler. Nu credeam că urmașii nedeclarați ai kominterniștilor vor fi validați de acest popor, dar trebuie să recunoaștem că politica românească din ultimii 30 de ani a făcut posibilă această realitate. Personal, consider că o mare greșeală a celor tineri este asocierea patriotismului, a naționalismului, cu valorile perimate ale unui socialism prost înțeles.

Nu cred că dragostea de neam, de țară, ține de regimurile politice sau de modul în care o țară este gestionată. Patriotismul există acolo unde inima este dispusă să îl accepte. Or, mesajele celor de la USR și AUR sînt, de departe, un mod de întoarcere la valorile pe care le-am respins categoric în 1989. Este dificil să îi spui românului că naționalismul de tip liberal este calea, pentru că imediat acesta își amintește de hoții care și-au pus pe ei blănurile de liberali. Este greu să vorbești de patriotismul liberal, cînd cei care formează PNL sînt, de fapt, doar niște comuniști frustrați, hoți la drumul mare, trădători de neam și țară, care ne-au făcut să vedem în radicalism soluția de ieșire din impas. Or, știm că, pe măsură ce radicalii se vor înșuruba în scheletul acestei țări, economia și valorile ei se vor restrînge, pentru că neomarxismul și comunismul nu sînt calea spre progres.

Nostalgicii comunismului care își amintesc de Doamna de Fier a Marii Britanii, Margaret Thatcher, care a condus Regatul Unit cu mînă fermă în anii 1979 – 1999, văd doar cele trei milioane de șomeri rezultați în urma măsurilor de reformă economică profundă adoptate la începutul mandatului, dar nu și faptul că a lăsat în urmă o națiune puternică, măreață, care a ridicat practic Regatul Unit din mocirla în care predecesorii îl afundaseră. Din acest punct de vedere, cred că România are nevoie de o mînă de fier de sorginte liberală, de o Doamnă de Fier care să poată ridica țara asta din genunchi și să îi asigure bunăstarea de care fiecare român are atîta nevoie. Politicienii români post-decembriști au ratat șasa de a face din România o putere, rămîne la latitudinea generației mele să remedieze această problemă gravă a țării.  Pentru a-ți dori să trăiești într-o țară puternică, cu adevărat MARE, nu trebuie să fii comunist, socialist, liberal sau neomarxist. Nu! Trebuie doar să fii român, să îți iubești țara și poporul.

Pornind de la aceste considerente, colectivul redac­țional al Revistei ,,România Mare” vă dorește multă sănătate, realizări pe măsura dorințelor și puterea de a înțelege ce se întîmplă, de fapt, în țara noastră și în lume. Vă asigurăm că proiectul nostru de consolidare și promovare a valorilor vadimiste va merge mai departe. Ne dorim să îi atragem în rîndurile noastre pe cei care pot vedea dincolo de ziua de mîine, care știu că, pentru a avea o țară, este nevoie de mai mult decît a defila cu Tricolorul de gît și a-ți striga nemulțumirea.

TANO